Una dintre cele şapte minuni ale lumii Petra – oraşul trandafiriu

Partea a II-a

Petra a fost descoperită în anul 1812, de un călător elveţian, care, pasionat de aceste locuri, a venit în zonă şi a aflat că undeva, în apropriere, există un oraş săpat în stânca munţilor, un oraş ascuns – oraşul de piatră. Dându-se drept pelerin creştin, acesta a reuşit să-i convingă pe beduinii ce trăiau în aceste locuri, care erau foarte reţinuţi cu străinii, să-l lase să vadă şi el acest oraş. Acesta a făcut mai multe desene, a notat ceea ce a văzut şi întorcându-se în Europa, a făcut cunoscut acest loc. În acest fel aşezarea a stârnit apoi interesul altora. Astfel că, în 1840 au venit la Petra doi fraţi englezi care au studiat locul şi au întocmit nişte litografii superbe, după care îţi poţi da seama cum era Petra acelor vremuri şi cum e acum.  De remarcat faptul că iordanienii nu au intervenit prea mult la edificiile existente în Petra, ci doar în câteva locuri.

În anul 1985, Petra a fost inclusă de UNESCO în Patrimoniul Universal, în 2007 fiind declarată una dintre minunile lumii antice şi moderne. Canionul de la Petra se întinde de-a lungul unui defileu cu formaţiuni muntoase foarte abrupte, aproape verticale, de culoare roşiatică, în care sunt sculptate, chiar de la intrarea în edificiu, zeităţi, morminte, caravane de cămile cu cei ce le conduc, diverse ritualuri ale localnicilor şi multe altele. Culoarea acestor pietre este dată de minereurile din rocă: roşul este dat de fier, galbenul de sulf, negrul de bazalt, verdele de cupru. Locul acesta extraordinar era considerat sacru de către localnici, aici desfăşurându-se procesiunile lor religioase. Nabateii, în timpul procesiunilor, străbăteau canionul de la un capăt până la poartă, făcând 12 opriri, atâtea opriri câte seminţii au popoarele acestor ţinuturi.  Formaţiunile muntoase de la Petra sunt aşezate sub formă de pâlnie. Atunci când plouă (ploile sunt foarte puţine aici în zonă dar şi atunci când plouă au loc adevărate ruperi de nori) apa vine de pe versanții munţilor, se adună în interior şi inundă canionul. Nabateii au făcut un fel de baraj pe care l-au refăcut iordanienii acum, şi au orientat apa într-un tunel prin care aceasta se ducea în spatele canionului, unde era folosită pentru irigaţii. Toate acestea se întâmplau cu șase secole înainte de Hristos.

În deșertul din apropiere s-au găsit mai multe tuneluri săpate de nabatei, un astfel de tunel face legătura între Arabia Saudită şi Wadi-Rum (Valea Lunii), aproape de Petra, pe drumul spre Aqaba. Într-un tunel din canion, s-au mai bine zis ce a mai rămas din acel tunel, lung de 88 de metri, s-au găsit diverse inscripţii din acele timpuri. Diodor din Sicilia scrie că atunci când grecii au venit să se răzbune pe nabateeni pentru că îi măcelăriseră, nu au găsit pe nimeni la Petra, deşi aici trăiau în jur de 35.000 de oameni. E lesne de înțeles faptul că această populație s-a ascuns în mai multe tunele, unele dintre ele încă nedescoperite. Desigur, se pune întrebarea, cum în antichitate a fost posibil să fie săpate astfel de tunele prin deşert.

Mergând mai departe, în inima canionului, undeva, în strânga, la baza formaţiunilor muntoase, se observă un canal lung de aducţiune a apei potabile,   localnicii fiind destul de pricepuţi în acest domeniu. Ei foloseau tuburi din ceramică înfiletate unul în altul, şi interesant este faptul că deasupra era lăsat un spaţiu, ca atunci când venea apa cu putere, să nu spargă conductele. Tuburile erau orientate în aşa fel încât apa să nu vină nici cu prea multă forţă, dar nici prea încet.  Romanii au preluat de la nabatei acest sistem cu tuburi ceramice pentru băile lor, la canalizare etc.

Străbătând liniştiţi aceste locuri magnifice, vedem cioplite primele zeităţi ale nabateilor. La început, aceștia îşi reprezentau zeităţile sub forma unui bloc de piatră unde omul venea, se ruga şi aprindea tămâie – la fel ca troiţele noastre. Apoi, influenţaţi de alte popoare, au început şi ei să le dea chipuri acelor reprezentări. Străbătând acest traseu, cu o climă caldă dar uşor de suportat datorită pietrelor imense care fac ca aerul să se purifice parcă, ne minunăm de geniul acelor oameni care le-au modelat cu 2500 de ani în urmă. Pe una din pietrele imense este cioplit un templu închinat zeului principal al nabateenilor (cum ar fi Zeus în mitologia greacă) şi zeiţei maternităţii – sus o cameră dreptunghiulară unde se făceau sacrificiile de animale, alături o cameră rotundă, unde stătea persoana care avea grijă de templu. Înaintând, am observat ceea ce a mai rămas dintr-o sculptură ce înfăţişa o caravană de cămile, persoana care o conducea şi straiele ei (doar partea de jos s-a mai păstrat). Tot cioplit în piatră este locul unde se ţineau ceremoniile de căsătorie, căsătorii aflate sub patronajul a trei divinităţi. Spre capătul lui, canionul este împresurat de mormintele diverselor personalităţi ale acelor timpuri, începând cu impresionantul edificiu, cu coloane perfect şlefuite, care este mormântul regelui Aretas al III-lea şi continuând cu mormintele personalităţilor acelei perioade, miniştri, prim miniştri, precum și mormântul reginei Sacheila. În partea de sus a edificiului se găseşte nelipsita urnă romană. În acea perioadă, romanii îşi ardeau morţii, iar nabateenii, pentru a-şi arăta preţuirea faţă de aceştia, puneau deasupra mormintelor nabateene urnele cu cenuşa romanilor decedați în Petra. Mai târziu, preluând aceste obiceiuri, au început şi romanii să-şi facă morminte. De exemplu, un guvernator lăsat de romani, după ce aceştia au preluat în anul 106 aceste ţinuturi, admirând mormintele făcute de nabatei, a hotărât să-şi construiască şi el un astfel de mormânt grandios. Astfel, a rămas până în zilele noastre mormântul inscripţionat cu numele lui – guvernatorul Sexus Florentinus, scris cu litere latine, greceşti şi nabateene (aramaice). La Petra nu sunt doar morminte ale nabateilor, ci şi morminte egiptene, romane, greceşti, siriene, locul amplasării lor depinzând şi de posibilităţile materiale ale defunctului.

Înaintând pe strada faţadelor, uimitoarea lucrare cioplită în piatră îţi dă impresia că te afli pe o altă planetă.   La una dintre chiliile săpate în stânca trandafirie a locuit și o femeie neo-zeelandeză, Marguerite van Geldermalsen, care s-a căsătorit cu un beduin. Atunci când regina Angliei, Elisabeta a II-a, a vizitat Petra, aceasta a fost invitată la un ceai în acea mică locuință săpată în stâncă. Neo-zeelandeza a locuit aici până la mijlocul anilor ’80 când guvernul iordanian i-a mutat pe toți locuitorii din cetate în case noi și moderne, cu apă curentă și curent electric, construite pe bani publici. Aceasta a rămas văduvă în anul 2002 și a scris o carte „Căsătorită cu un beduin”, care a făcut-o celebră. Cu câțiva ani în urmă femeia putea fi văzută la intrarea în Petra, pe partea dreaptă, unde ținea două tarabe cu brățări și ibrice, cu cărți scoase la vânzare și un panou cu bijuterii de argint.  Pe lângă acest edificiu impresionant, la Petra se află şi primul izvor al lui Moise, locul unde profetul, împreună cu poporul evreu, călătorind din Egipt, prin deşert pentru a ajunge pe Pământul Făgăduinţei, s-a oprit să bea apă.  Civilizația nabateeană a existat aici până în secolul VIII, când un cutremur devastator a distrus așezarea, populaţia împrăştiindu-se în alte zone, dar piatra s-a dovedit suficient de durabilă, păstrând până în zilele noastre urmele acesteia. (Sfârşit)

Carmen Timofciuc