ŞCOALA NORMALĂ DIN  BOTOŞANI CA ZONĂ DE CONSTRUIT DESTINE

ŞCOALA NORMALĂ DIN BOTOŞANI CA ZONĂ DE CONSTRUIT DESTINE

RECENZIE de GEORGICĂ MANOLE

La 1 septembrie 1919, în localul Şcolii Primare de Băieţi nr. 2 din Botoşani îşi începe cursurile Şcoala Normală de Învăţători “Mihai Eminescu”. Personalităţile locului care s-au zbătut pentru realizarea acestui obiectiv major au fost prefectul judeţului Ramiro Săvinescu,  primarul oraşului C.V. Ficşinescu, inspectorul general al învăţământului C. Rigu, cărora li s-au alăturat profesorii N. Răutu şi Tiberiu Crudu. 2019 a fost anul în care Liceul Pedagogic “Nicolae Iorga” din Botoşani a fost în sărbătoare. Se împlineau 100 de ani de la înfiinţare astfel că oficialităţile, profesorii, elevii de azi şi de ieri au ţinut să-şi arate recunoştinţa faţă de şcoala care i-a primit cu braţele deschise. Unul dintre profesorii care au marcat evoluţia acestul liceu a fost şi poeta Maria Baciu.  Venită ca profesor în anul 1980, va înfiinţa imediat Cenaclul literar “Mihai Eminescu”. Prin acest cenaclu, ca să dau câteva exemple,  au trecut scriitorii Horaţiu Ioan Laşcu, Viorel Ilişoi şi Ciprian Manolache. Tot pe aici au trecut, pe când erau elevi, şi actorii Vladimir Ivanov şi Cezar Amitroaie.

Autoare a peste 35 de cărţi, Maria Baciu este o poetă a existentului extins. Spuneam aceasta cândva şi o repet şi acum pornind de la observaţia că nu lasă nimic să  treacă nesemnalizat. Opera acestei poete acoperă o viaţă, ea fiind, după cum o spune, „un drumeţ de doruri lungi”. Am avut permanenta senzaţie că poezia Mariei Baciu  exprimă adesea o durere  sinceră. Place această poezie fiindcă este una de idei bazate pe o gândire critică, esenţială fiind dimensiunea socială. Domină opiniile independente construite pe argumente izvorâte din trăirile proprii. La Maria Baciu  poezia nu este ce se spune  adesea, că ar fi „o beţie înaltă”, nu merge repede, nu aproximează. Este o poezie a inciziilor fine şi sigure.

„Ave, magistri! Salvete, discipuli!” (Editura „Quadrat”, Botoşani, 2021) este omagiul poetei la cei 100 de ani de învăţământ pedagogic în Botoşani.  Textele propuse de Maria Baciu, de o evidentă factură circumstanţială,  au o anumită solemnitate, o anumită gravitate a tonului, poeta avântându-se precum apa limpede  a unei cascade, dând acestora o solemnitate imnică: „Aniversare”- „Înălţăm Şcolii Normale / Imn de slavă! Să trăiască! / Să trăiască-nvăţătorii, / Ce-au făcut-o să-nflorească, // Dascăli care-şi ştiu menirea, / Bravi luminători de minţi, /  Absolvenţi ce-au dus cultura /  La copii şi la părinţi, // Cultivând limba română / Ca pe-un dar nestins şi sfânt! / Astfel au făcut, cu ţara, / Cel mai straşnic legământ! // La un secol de-mplinire, / Şcoala de Învăţători / E sărbătorită astăzi / De elevi şi profesori!”

Profesor cu har, de domeniul excelenţei atât în profesie cât şi în creaţia literară, imnele  din acest volum au un puternic caracter persuasiv, eul liric fiind unul care convinge.  Un freamăt străbate această carte de la un capăt la altul, semn că Maria Baciu cunoaşte bine legea acestor vibraţii şi, dacă ar fi să ne luăm după Richard Wagner, cei  ce  o cunosc ştiu şi tot secretul vieţii: „Suflet tandru” – „Şi-uite-aşa trecură anii / Tineri, veseli, greii, triştii… / Parcă s-au jucat o viaţă / Doar de-a hoţii şi vardiştii… // Muncă grea şi cât cuprinde, / Stres şi toate celelalte, / Ostenindu-te, cu trudă, / Ca să-nveţi copiii carte. // Bucurii – drămăluite / Şi nemulţumiri, cu carul! / După munca de o viaţă, / Ţi s-a cam umplut paharul… // Suflet iubitor şi tandru, / Dascăl, dăruit credinţei, / Ai purtat sub strai de aur / Şi povara umilinţei… // Iar acuma, viaţa însăşi / Îţi dă drept la libertate! / Bucură-te şi promite-ţi / Să te împlineşti în toate!”.

Nu sunt puţine secvenţele în care poeta abandonează duhul blândeţii, făcându-şi loc tonurile unui civism destul de acid: „Pensie de dascăl”- „Pensia-i un număr mic / Împărţit în zeci de părţi; / Zero virgulă nimic, / Pentru care te tot cerţi. // Pensia e cârma ţării, / După îndelungi dezbateri, / Oferită de „boierii” / Care n-au comis…abateri. // Pensia-i o aviară / Calculând-o oarecine,/ Ca să se întindă-n ţară, / Să ajungă pân-la tine… // Pensia-i dosar cu acte / Însoţit de lungi suspine / Despre care nu se ştie / Niciodată când îţi vine… // Pensia-i o luminiţă / Să vezi drumul către Rai. / E-un talon de-o şliboviţă / Când mai ai vreun guturai… // Pensia-i o sumă mică! / E, acolo, un pişcot, / O franzelă, o ţigară / Şi necazuri…Asta-i tot…”.

Dacă în celelalte volume poeta trece dincolo de om, în volumul în discuţie se opreşte la acesta, fie el elev sau cadru didactic. Textele sunt rezultatele unei emoţii colective produse de împlinirea celor 100 de ani. Poeta e o exuberantă, care împrăştie deschis şi spontan  impresiile şi sentimentele pornind de la faptul că  aparţine comunităţii Liceului Pedagogic: „Meditaţia dascălului” – „Târziul cerne norii groşi / În albia durerii noastre… / Dar tot mai sunt copii frumoşi / Şi zări strălucitor-albastre! // Stăm speriaţi şi-ai nimănui… / Se moare în zadar, degeaba, / Şi, parcă, nici speranţă nu-i / În stare-a şti care e graba. // Dacă nici Omul, pe Pământ, / Nu e în stare-a pune stavili / Acestui prea întins mormânt, / Nu vom găsi răspuns în Pravili! //  Iar moartea cerne norii groşi / În albia durerii noastre… / Dar tot mai sunt copii frumoşi / Şi zări strălucitoare-albastre…”.

Volumul „Ave, magistri! Salvete, discipuli!” este, înainte de toate, şi o demonstraţie a faptului că Liceul Pedagogic  din Botoşani a fost, este şi va fi o zonă de construit destine.

baciu carte

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus