GICĂ AVĂDĂNI, UN RELEU AL TIMPULUI SĂU – O RECENZIE de GEORGICĂ MANOLE

Cel de-al 12-lea volum scris de Gică Avădăni, („Poeme, poeme pur şi simplu” (Editura „StudiS, Iaşi, 2023”), are o scurtă prefaţă-poem, semnată chiar de autor şi care merită reţinută: „Vreţi, dragilor, vreţi să ştiţi / Că acest al 12-lea volum de poeme / Scris de Gică Avădăni, inginer, / A început să prindă viaţă / Începând cu 14. 01. 1957 / Adică încă de când / A deschis şi el ochii / Pentru a vedea lumina? / Şi, încă de atunci, face asta / Pentru a împărtăşi cu voi, dragilor, / Cu voi cei care citiţi aceste rânduri, / Un monolog al timpului / Şi pentru a nu rămâne, nici voi, / Pentru prea multă vreme / Singuri?”

Gică Avădăni trăieşte în prezent, impunându-şi, prin poeme, ca zilnic să dea mâna cu acest timp. Dominat de plăcerea de a trăi, poetul găseşte momente de splendoare în fiecare clipă. Am senzaţia că scrie poeme pentru a-şi aduce domiciliul în proximitatea Raiului. Chiar dacă poemele nu au rimă, şi nu e nimic rău în asta, elementele specifice romantismului sunt la ele acasă, provocând poetului şi fetei aceea pe care o tot invocă ( „fată morgană”, „fata mea”, „fată de fată”, „fată cu F mare” etc.) tensiuni în limite normale: „Dacă vreodată tu, fată de fată, / Vei avea timp să mă asculţi / Va trebui să vii la mine în picioarele goale / Şi odată ce vei veni / Va trebui să nu uiţi / Să fii / Aproape dezbrăcată. /Pentru că, de nu ştii, / Că, între timp, mi-am setat toate pupilele / Toate lentilele, / Irisul / Şi tot ce mai înseamnă cornee / Pe profilul tău de femeie / Enciclopedică…” („Rubens-iene”).

Gică Avădăni şi-a ales ca timp de zbatere zona dintre noapte şi zi stând, asemenea unui alpinist, pe buza acesteia, veghind să nu adoarmă trecutul. Întreg volumul este străbătut de senzaţia că timpul îi este un mare duşman: „Ştiu, ştiu dragii mei, / Că timpul care vine peste mine / Cu braţele deschise / Nu e neapărat aliatul meu. / Ştiu, de asemenea, că nisipul din clepsidră / Oboseşte de mai multe ori / Să tot cadă de sus în jos / Fără folos…” („Ştiu”).

Întreg volumul este şi o declaraţie de dragoste pornind de la relaţia binară corporalitate („fată de fată”) şi necorporalitate ( „fata morgană”), al doilea pol fiind un veritabil echivalent al vidului: „În noaptea asta, când mă uitam şi eu la lună, / S-a întâmplat, fată morgană, / Să te văd în maximă splendoare / Ca şi când afară nu era noapte / Ci o zi cu lumină plină / Venită dinspre soare…” („În noaptea asta”). Gică Avădăni se uită la picioarele unei femei ca la un templu desăvârşit, uită de sine când vede un sân adevărat, caută să găsească într-un trup de fată un leac pentru oboseală, regretă când îşi lasă suspendată o plăcere, aşteaptă permanent semnale ce-l vor conduce spre zidirea iubirii, în timp ce un decolteu îl obligă să închidă televizorul, într-un cuvânt o dorinţă permanentă de intimitate la nivelul corporalului: „În postura de administrator constant / Al inimii mele / Eu, fată de fată, / După principiul oamenilor pădurii / Spun că dacă ştii să pipăi / Din aproape în aproape drumul, / Drumul către cer / Şi către cărările ascunse / Care duc spre fericire / Tu, fată de fată, nu poţi fi / Decât o fiinţă norocoasă…” („Convingere”).

E drept, poezia lui Gică Avădăni are un grad mare de narativitate, aspect înnobilat de preocuparea de a-şi despleti gândurile şi a le conduce către dese accente autoreflexive. Mai în şoaptă, mai strident, un amalgam de voci auzim dinspre toate vârstele autorului: „O privire axionometrică / Peste teii mei de sub geam / Îmi sugerează ideea /Că oricât aş ţine eu sub preş / Bucuria de a nu fi cineva / Am, / Am totuşi o anume responsabilitate / În a recunoaşte / Că am trăit mulţi ani / Printre iluzii, sacrificii şi plăceri / Nemăsurate…” („Aer salin de la Cacica”).

Să poţi vedea lucrurile invers, adică „cerul spânzurat de nori”, să fii „descheiat la toate visele”, să „te doară mâna cu care scrii”, „să mori câte puţin când trebuie”, să „foşneşti liric”, „să laşi pentru veşnicie dorul”, „să taci doar la umbra unui copac” etc., iată un poet care se vrea un releu al timpului său, în sensul că recepţionează semnalele universului pe care le retransmite prin poemele sale: „Când afară, aici lângă mine, plouă violent / Şi în sufletul meu e prea puţin / Destin / Eu, dragii mei, mă alătur / Acestor nori spânzuraţi de cer / Ca măcar ei, începând cu ziua de mâine / Să aducă şi pe uliţa mea, / Pe cineva / care, cu drag, să îmi bată la uşă / Şi, de ce nu, să sper că o oarecare şoaptă / Venită în pragul meu / La prima oră de dimineaţă / Să îmi trezească şi mie / O poftă normală de viaţă!” („Poftă de viaţă”).

Am citit cu plăcere acest volum de poeme în care cuvintele îi prelungesc amintirile poetului, remarcându-se chinul acestuia de a le găsi pe cele potrivite.