GEORGICĂ MANOLE: DEGUSTĂTORUL DE TEXTE (246)

[cuvinte cheie: am citit, am reţinut: dorinţa Norei Iuga, sfatul Aurei Christi, Umberto Eco despre cei care nu au principii morale, Paulo Coelho despre a avea nebunie, P. P. Carp despre România, Dan-Liviu Boeriu despre memorie, Teodor Tiţă despre preşedinţii României, „Românialiterară” nr. 51 – 52 din 2024, Vasile Spiridon, „Marin Sorescu, singur printre poeţi-60, Mihai Eminescu, „De-aş avea…” , Nichita Stănescu,„Argotice”, Adrian Popescu, „Călătoria pe spatele peştelui auriu”, Gabriela Melinescu, poemul “A mea” de Nichita Stănescu, Botoşani, Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Omnia, „Lumina” din 12 decembrie 2024, etimologia cuvântului ipocrizie, Nicuşor Deciu]:

1108. Am citit, am reţinut: Nora Iuga: „Aş vrea să mor în somn, visând calul alb din vitrina lui Schuster”; Aura Christi: „Arde: grăbeşte-te să arzi. Să nu faci economie de tine însuţi”; Umberto Eco: „Cine nu are principii morale se înfăşoară de obicei într-un steag. Bastarzii fac întotdeauna apel la puritatea stirpei lor”; Paulo Coelho: „Nici viaţa nu e întreagă fără un dram de nebunie”; P. P. Carp: „România are atâta noroc, încât nici nu are nevoie de oameni de stat”; Dan-Liviu Boeriu: „Memoria nu are niciodată interesul cronologiei”; Teodor Tiţă: „Toţi preşedinţii României se califică la locul de muncă”;

1109. Vasile Spiridon, în „Românialiterară” nr. 51 – 52 din 2024, publică articolul de istorie literară „Marin Sorescu, singur printre poeţi-60”. Mi-a atras atenţia ultimul paragraf care face trimiteri şi la Eminescu şi Nichita Stănescu: „Impresia lui Marin Sorescu de a se simţi „singur printre poeţi” nu a fost singulară nici în epocă, nici altcândva. De exemplu, Mihai Eminescu a apărut în săraca piaţă literară a vremii lui fără să scoată la vedere poeziile definitorii sau reprezentative, el trădând psihologia normală a debutantului: aceea de a convinge, în primul rând, că stăpâneşte codul poetic la modă, iar nu de a-şi dovedi neapărat în ochii tuturor originalitatea. Deşi ar fi putut irumpe cu aplomb, cum a făcut de altfel mai târziu, autorul poeziei „De-aş avea…” şi-a calculat bine primii paşi publici, aşa cum o va face peste aproape un veac Nichita Stănescu, ale cărui „Argotice”, ţinute în sertar, erau incompatibile nu doar cu modelul poetic, impus, al vremurilor potrivnice, dar şi cu propria poeticitate, aflată în devenire. O dovadă peremptorie este că viitorul autor al „necuvintelor” s-a dezis de primele încercări, pe care le-a considerat ca aparţinând atelierului literar propriu. Nu le-a tipărit nici mai târziu (ele au fost publicate abia după un deceniu de la moartea poetului), atunci când s-ar fi putut în anii publicării de către Marin Sorescu a cărţii „Singur printre poeţi”. Nichita Stănescu s-a verificat pe sine „În dulcele stil clasic”, prin alţii, pentru ca ulterior să se dezică, deloc ironic, de ei, pe când la Mihai Eminescu întregul operei a fost configurat de la început; geneza lui miraculoasă, ca orice geneză, a prefigurat întregul (creatorul de geniu „a ieşit de-a dreptul din ape”)”;

1110. Adrian Popescu, „Românialiterară” nr. 51 – 52 din 2024, publică articolul „Călătoria pe spatele peştelui auriu”, o evocare a Gabrielei Melinescu, cea care „desena mereu peşti, pe spatele unuia a dispărut în 15 octombrie 2024”: 1. „Cu aerul său băieţesc, sugerat poate şi de casca părului de antracit, lung, nu e de mirare că aducea în generaţia sa de poeţi adolescenţi însuşi farmecul şi vitalitatea adolescenţei. Nici Nichita Stănescu nu a rămas orb la acest farmec, Citindu-le versurile, nu pot să nu mă gândesc la focul poetic întreţinut cu pasiune de cei doi, foc unde flăcările celor doi şi-au amestecat, la început, ardoarea mistuitoare, chiar dacă după aceea totul s-a prăbuşit. Nichita ne-o spune destul de clar. De la „ploua infernal / şi noi ne iubeam prin mansarde” la „A mea”: „Singuratecă ea mă aşteaptă să-i vin acasă, / În lipsa mea ea se gândeşte numai la mine, / ea cea mai dragă şi cea mai aleasă / dintre roabele sublime. // Ei i se face rău de singurătate / ea stă şi spală tot timpul podeaua / până o face de paisprezece carate / şi tocmai să calce pe dânsa licheaua”; 2. „La Botoşani, în 2006, Gabriela Melinescu devine laureata Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Omnia. Era ultima dată când am văzut-o în toată strălucirea vie a ochilor mari, a întregii fiinţe plină de o bucurie inocent-copilăroasă… Cum printre nominalizaţi figuram şi eu, surpriza mea a fost deplină când mi s-a adresat, cu aerul cel mai firesc: „ Sper că nu te superi că am luat eu premiul!..Sunt sigură că îl vei lua şi tu!”… Nobleţe sufletească, sinceritate, graţie. Gabriela Melinescu. Tempi passati”;

1111. Nicuşor Deciu, în „Lumina” din 12 decembrie 2024, publică un articol despre ipocrizie. Reţinem: 1. „La origine, ipocritul a fost un simplu actor de teatru, cel puţin aşa ne spune etimologia cuvântului grecesc „hypokritos”. În Grecia antică, actorul purta o mască din spatele căreia dădea replici şi-şi juca rolul din tragedii, mai întâi, apoi şi din comedii. Însă, pe scena teatrului, actorul interpreta totdeauna ceva diferit de viaţa lui, aşadar, se transpunea în pielea unui personaj care nu era el, era altcineva; din acest motiv omul- actor devenea pe scenă un alter ego cu rolul de a emite replici”; 2. „ipocrizia dăinuie şi va dăinui în mod cert până la sfârşitul lumii”; 3. „ipocritul evită răspunderea care însoţeşte propriile fapte”; 4. „egoismul ipocritului îl face să conteste evidenţa lucrurilor”; 5. „ipocrizia se manifestă cu mare vizibilitate în perioadele tiranice, dictatoriale”; 6. „ipocrizia este starea care îţi împiedică accesul nu doar la realitatea vieţii, ci chiar la distingerea adevărului revelat”;