GEORGICĂ MANOLE: DEGUSTĂTORUL DE TEXTE (242)

[cuvinte cheie: “am citit, am reţinut”, Ionuţ Caragea despre relaţia Dumnezeu – cuvânt, Emily Berry despre spiritul porţii, Dumitru Ungureanu despre muzicieni, Marcel Proust despre vară, Nicolae Manolescu despre actul critic, constatarea Constantin Noica, Mihai Eminescu despre timp, Eugen Barbu despre finalizarea unei cărţi, Horia Corcheş despre principiul ieşirii din ţarc, „Dilema veche” nr. 722 din 2017, Teodor Baconschi aşezînd pe Nietzsche şi pe Kierkegaard într-un sistem cartezian al izolării, Heidegger, Wittgenstein, Constantin Noica, Emil Cioran, „Tribuna” nr. 522 din 1-15 iunie 2024, Igor Ursenco, „Ce nu trebuie să conţină un Curriculum Vitae”, Isabela Vasiliu Scraba despre Negoiţescu şi Eminescu, „everest”, Nicolae Silade definind poezia, „Dilema” nr. 20 din 2024, Bogdan Creţu despre literatură]:

 

1086. Am citit, am reţinut: Ionuţ Caragea: „Cu un singur cuvânt nu se face poezie / Doar el, Dumnezeu, poate face totul, plecând de la singurătate şi singularitate”; Emily Berry: „Poarta stătea deschisă ca să-i permită spiritului ei să iasă”; Dumitru Ungureanu: „Muzicienii au marea calitate de a călători în spaţiu şi timp, fără să se mişte din loc”; Marcel Proust: „Vara se face simţită în aceeaşi măsură prin muşte şi ţânţari ca şi prin trandafiri şi nopţi înstelate”; Nicolae Manolescu: „Actul critic e un mod de a gândi literatura”; Constantin Noica: Există în noi ceva mai presus decât noi”; Mihai Eminescu: „Timpul creşte-n urma mea, mă-ntunec”; Eugen Barbu: „O dată terminată o carte, ea devine un glonţ scăpat din puşcă, nu-l mai poţi întoarce”; Horia Corcheş: „Dacă eşti supus unor constrângeri mentale, degeaba ieşi dintr-un ţarc, îţi va fi frică să te îndepărtezi de el. Preferi să stai în siguranţa gardului”;

1087. Teodor Baconschi, în „Dilema veche” nr. 722 din 2017, aşează pe Nietzsche şi pe Kierkegaard într-un sistem cartezian al izolării. Nietzsche, Stilitul, este plasat, împreună cu urmaşii săi, într-o izolare pe ordonată. El se apropie de Dumnezeu prin izolare pe verticală, situându-se voluntar într-o stare perpetuă de criză, adică de judecată. Nietzsche este considerat un „peripatetic silvestru din Alpi”, imitat de urmaşii săi: Heidegger (într-o cabană montană), Wittgenstein (în căsuţa sa de pe malul celui mai adânc fiord norvegian), Noica (la Păltiniş) sau Cioran (în legendara sa mansardă). Kierkegaard, Celibatarul voluntar ca simbol deghizat în „sihăstria urbană”, este plasat pe abscisă.

1088. Igor Ursenco , în „Tribuna” nr. 522 din 1-15 iunie 2024, publică poemul „Ce nu trebuie să conţină un Curriculum Vitae”: „Nici studiile vaste. Nici / experienţa profesională adunată // cu migală multă. Nici aptitudinile personale / măcar, pentru care ţi-ai irosit jumătate // din viaţă Doar capacitatea de aşteptare / indefinită. Şi, neapărat / grijuliu ataşate, pozele în color / ale duşmanilor personali. Privirea // lor fixează exact ceea cei mai făcea lipsă / Sufletului tău // pentru a fi complet / împlinit. Restul e cochetărie // futilă cu agenţii de recrutare / şi cei ai nemuririi”;

1089. Isabela Vasiliu Scraba, în „Tribuna” nr. 522 din 1-15 iunie 2024, despre I. Negoiţescu:„În cartea sa, Negoiţescu şi-a construit pledoaria pentru Eminescu pe versul extraordinar de bine ales – „De plânge Demiurgos, doar el aude-şi plânsul” – care-l plasează fără efort în metafizică”;

1090. Nicolae Silade, în volumul său „everest”, definind poezia în poemul „ars poetica”: „poezia e ca dragostea dintre un bărbat şi o femeie e ca preludiul e ca / orgasmul ca somnul de după nu contează ce simţi tu nu contează ce / simte ea important e ce rămâne din aceste simţiri importantă e / filosofia mângâierii religia ei mângâierea ei mântuirea / poezia e ca miracolul naşterii / unui trup gol de femeie dintr-un trup de femeie care n-a cunoscut / niciodată bărbat”;

1091. Bogdan Creţu, în „Dilema” nr. 20 din 2024: „Literatura a rămas un fel de fosilă pentru inadaptaţi sau pentru nostalgici. Recurgem la soluţii facile şi fugim de noi. Am delegat intensitatea unor scenarii de proastă calitate. Efectul? Am pierdut simţul măsurii, proporţiile realităţii. Nu mai reacţionăm decât la senzaţional. Discursul public e tot mai contondent, adesea isteric, în timp ce întâmplările pe vremuri ordinare, de o banalitate acomodantă (un examen, un concurs, o despărţire) sunt resimţite ca adevărate cataclisme afective, ca traume. Fără să ne dăm seama, ne-am mutat într-o distopie. Trăim intens în ficţiuni prefabricate şi nu mai ştim să suportăm imprevizibilul în viaţa de zi cu zi”;