Vă propunem un roman terifiant – CĂLĂTORIA- scris de Lili Crăciun

Romanul a fost publicat de Editura Eubeea din Timişoara (sub îndrumarea scriitoarei Nina Ceranu) iar textul coperţii a patra a fost scris de scriitorul şi poetul Florin Iaru. Lansarea romanului a avut loc în Bucureşti în 8 octombrie 2015.

Acesta va fi lansat la Botoșani, joi, 22 octombrie a.c., orele 18, la Hotel Maria.

Lili Crăciun este originară din Fălticeni, locul în care şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa. Este absolventă a Facultăţii de Filosofie-Istorie a Universităţii „ Al.I. Cuza“ Iaşi, iar timp de zece ani a fost profesor de istorie la o şcoală generală ieşeană, a urmat apoi cursurile Facultăţii de Drept, fiind acum notar public în Baloteşti, Ilfov.

Romanul este o mărturisire terifiantă, o poveste trăită de autoare înainte de 1989. O bătălie pe viaţă şi pe moarte între o femeie şi sistemul care interzicea avortul, cu îngeri şi demoni, luptându-se să o salveze sau să o distrugă, amestecându-se ameţitor în viaţa eroinei.

“Cartea este o mărturisire şi, de ce nu?, o penitenţă. Obligată de legile comuniste să facem minim patru copii, avortul în spitale cu personal calificat fiind interzis, am ales la 30 de ani, după naşterea primilor doi copii, să fac un avort empiric, cu rezultate dezastruoase asupra vieţii şi libertăţii imediate, dar cu dureri sufleteşti care m-au marcat în timp, procese de conştiinţă care m-au urmărit de atunci. Am scris cartea relatând întâmplările aşa cum s-au petrecut în realitate, cu speranţa că generaţia tânără va lupta ca aşa ceva să nu mai fie posibil vreodată“, spune Lili Crăciun despre cartea ei.

 „Nu există în literatura contemporană, după părerea mea, o mărturie literar-autobiografică mai vie, mai condensată şi mai puţin moralizatoare a ultimilor ani ai comunismului românesc. Dincolo de această poveste, ruptă din viaţă – cum se spune, dincolo de artificiul literar şi de strategiile narative, pregătiţi-vă pentru aventură. Călătoria în timp începe la prima pagină, iar la ultima nu sunt sigur că veţi reveni liniştiţi în lumea noastră“, a scris Florin Iaru pe coperta cărţii.

http://justitieoarba.com/2015/10/09/lansare-si-marea-familie-a-facebookului/

”Și ce legătură are asta cu titlul?”, m-ați putea întreba. Are. Pentru că 80% din cei prezenți sunteți oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată până aseară. Pentru că facebookul mi-a făcut cunoscute cuvintele, poveștile, poeziile. Pentru că fără facebook n-ați fi știut că există Lili Crăciun, că scrie, că are ceva de spus. Pentru că voi, unii cu alții și împreună cu mine, ne-am comportat firesc, ca și cum ne cunoșteam dintotdeauna. Ca într-o mare familie. Facebookul a netezit asperitățile între oamenii care dețin demnități publice sau sunt persoane publice (…) și noi ceilalți, oameni simpli.

Pentru toate astea merită să-i mulțumesc!
Cum a fost? Imaginile fac mai mult ca vorbele!

 

Autoportret

BY LILI CRACIUN
Scriu dintotdeauna. De când eram foarte tânără. Numai că m-am ridicat din copilărie cu jena de a nu împărți cuvinte goale, care nu spun nimic. Mi-a fost teamă să nu împrăștii scrieri fără miez și substanță. M-am speriat că sunt prea comună, că vorbele mele, așternute pe hârtie, nu transmit senzații și sentimente demne de a fi citite. Am crezut că sunt una printre atâtea altele. Că doar mi se pare că destinul m-a înzestrat cu har. Așa că mi-am ascuns cuvintele. Unele s-au păstrat prin caietele de amintiri ale colegelor de liceu. Altele zac și acum prin podul casei părinților mei. Poezii, cu versuri mâzgâlite, prea arar pe placul meu, romane începute și niciodată terminate, gânduri vesele sau triste, povești. Multe dintre ele au luat drumul focului din sobă, aprins de tata iarna, când vântul vâjâia la ferestre.
Mai târziu, nu știu…, neîncrederea că nu-s hăruită s-a accentuat. Sau, poate, lucruri, mereu mai ”importante”, au amânat cuvintele. A ”trebuit” să pun pe primul plan altceva sau pe altcineva. Să studiez mai întâi, să-mi fac o carieră, să fiu soție exemplară, să nasc, să cresc copii. Să plâng iubiri pierdute sau să mă bucur de altele noi. Și fiecare zi trecută, însemna un mâine al scrisului pe care îl visam peste noapte. O promisiune fără viitor, pentru că mâinele devenea mereu azi. Și alte și alte lucruri treceau înaintea cuvintelor. Acel ”trebuie” alunga cuvintele, se ivea pe furiș, mă înconjura, pentru ca să se nască o nouă amânare. Uneori, mă burzuluiam și-mi juram că ”de mâine…”.
Când, în sfârșit, am dorit să reiau cuvintele, să le mângâi, să le așez cu iubire pe foaie, să mă îmbăt în ele, viața a avut grijă să mă oblige să mușc din țărână și să amân din nou. Iar eu m-am înclinat, cu umerii căzuți, în fața lui ”trebuie” și al lui ”nu acum”. Apoi …a fost durere. Și mâinele meu, visat de atâția ani, literele care mă ardeau în piept, cerând să ucidă puritatea foii de hârtie, au apus pentru un timp nedefinit. Mâinele meu murise. Sau poate eu murisem puțin. Cuvintele, chiar și simplele cuvinte, s-au lăcătuit în mine. Eu însămi m-am închis în temniți de suflet, fără să las să pătrundă fir de lumină. O vreme îndelungată am trăit fără să trăiesc, închizând toate ușile către mine, chiar și cele inventate de cuvinte. Până când n-au mai încăput în tainița în care le ferecasem și m-au pus să jur că voi descătușa, în versuri sau proză, poveștile ascunse, durerile uitate.
Nici nu știu când m-am regăsit. Poate că lacrima, ascunsă după o stea, m-a scuturat făcându-mă să mă reîntorc. Poate că m-a ars amintirea promisiunii și am redescoperit cuvintele. Poate că iubirea celor care m-au susținut când nu eram aici, printre ei, m-a vindecat. Sau poate că voi, cei care mă citiți, mă împingeți să scormonesc în suflet după alte și alte întâmplări, născând în mine încrederea că, totuși, am ceva de spus, că nu-s anostă iar cuvintele nu zboară fără sens pe foaia de hârtie.