UN STUDIU EMINAMENTE  CULTURAL: „EPISTOLARUL…”   LUI  DUMITRU  LAVRIC (XXVII)

UN STUDIU EMINAMENTE CULTURAL: „EPISTOLARUL…” LUI DUMITRU LAVRIC (XXVII)

RECENZIE de GEORGICĂ MANOLE

Lucrarea „Epistolar” (ediţie prezentată şi îngrijită de Gabriel Liiceanu, Editura „Cartea Românească, 1987), dar mai ales alta mai recentă a aceluiaşi autor, „Scrisoare către fiul meu” (Editura „Humanitas”, 2008), îl determină pe Dumitru Lavric să constate prezenţa unui „pas hotărât spre modernizarea comunicării epistolare ca discurs public adresat unui lector ce există deja în prezent sau va fiinţa în viitor, prezenţa căruia e presupusă ca virtualitate ce contribuie hotărâtor la constituirea textului pe coordonatele literarităţii şi cu instrumentarul stilului înalt, de idei, intelectual”. Epistolarul lui Gabriel Liiceanu suportă o analiză specială din partea lui Dumitru Lavric, ţinând cont de specificitatea textelor şi de faptul că, la rândul său, este unul special. Constată autorul studiului: 1. „refuncţionalizarea scrisorii – ale cărei elemente marchează autenticitatea comunicării”; 2. „revitalizează sinceritatea sincerităţii”; 3. „Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar”; 4. „e vorba de confesiuni cu adresă sau, mai bine zis, cu destinatar cunoscut: una din cele mai vii forme de subiectivism controlat”; 5. „este prezent principiul camilpetrescian al memoriei afective aplicat discursului epistolar”; 6. e prezentă „tehnica acumulării amănuntelor prin relaţionare mnezică”; 7. „sunt prezente funcţiile comunicării epistolare – apropierea afectivă şi suplinirea unei absenţe”; 8. „nu lipseşte tehnica surprizei”; 9. „practicarea închiderilor care se deschid asigură discursului epistolar coerenţă logică unificatoare a unor componente ce au o firească tendinţă centrifugă”; 10. „prezenţa parantezelor autoreferenţiale”; 11. „amânarea strategică a temei prin introducerea unui segment meandric” etc. E de reţinut concluzia finală a lui Dumitru Lavric: „redactate într-o perioadă când comunicarea epistolară e puternic virusată de instrumentarul post-modern mai comod, scrisorile Liiceanului revigorează specia şi indică chiar o ieşire din criză prin depăşirea asumată a stadiului interpersonal prin ex-punere publică cu risc asumat chiar din start şi înfruntat prin controlul riguros asupra lui CE şi CUM transmitem în regim epistolar”.

Gabriel Cercel publică „Întâlnire în jurul unei palme Zen” (Editura „Humanitas”, 2011), cartecare cuprinde corespondenţa sa cu Gabriel Liiceanu, îndrumătorul său pentru lucrarea de doctorat, ce avea ca temă fenomenologia heideggeriană. Dumitru Lavric analizează lucrarea punând corespondenţa ca o comunicare de la maestru (Gabriel Liiceanu sau Gabriel cel Înţelept) la discipol (Gabriel Cercel sau Gabriel cel Tânăr). Dintre citatele reţinute de autorul botoşănean aleg unul semnat Gabriel Liiceanu, unul destul de explicativ: „Când am luat hotărârea, Gabriel Cercel şi cu mine, să publicăm paginile unei insolite corespondenţe purtate între un doctorand şi profesorul lui vreme de trei ani, nevoia unui „cuvânt înainte”, care să justifice în ochii cititorului şi ai noştri cartea aceasta, s-a impus de la sine Cum ar putea fi explicat mai bine caracterul ei nepremeditat? Felul fericit în care scrisorile s-au adunat în coerenţa unui discurs unic, fără să aibă nevoie de proiect, de artificiul precedenţei, de acea gesticulaţie a autorului care are loc în culisele oricărei cărţi?” Din aceste perspective, Dumitru Lavric ţine să caracterizeze acest epistolar: 1. „se recunoaşte modelul paideic nicasian”; 2. „pentru Gabriel cel Tânăr corespondenţa declanşează o fertilă derută iscoditoare”; 3. „se trăieşte epistolar experienţa depărtării care apropie, a dialogului care desfiinţează depărtarea”; 4. „epistolarul în cauză adaugă sesizarea efectului de metanoia pe care îl are orice relaţie de tip maestru-discipol”; 5. „corespondenţa îşi dovedeşte unitatea printr-un nucleu tematic major şi prin perspective unificatoare a „eu”- lui emiţător”; 6. „inedita experienţă epistolară îşi caută o tradiţie întemeietoare (de la Platon, stoici şi Sf. Pavel, trecând prin romantism şi până la Hedegger); 7. „epistolarul devine o poveste care spune mai mult decât dialogul pe marginea unor idei şi cărţi”; 8. „ corespondenţa reprezintă maniera potrivită de con-simţire la con-vieţuirea dintre două stadii ale unor experienţe gnoseologice şi ontologice” etc. Pe lângă aceste caracterizări merită redat şi pasajul prin care Dumitru Lavric înţelege cum a luat fiinţă cartea în discuţie: 1. „relansează interesul pentru scrisul epistolar, tocmai într-un moment de cumpănă al acestuia, demonstrând vitalitatea speciei şi capacitatea de adaptare; 2. „redă comunicării epistolare demnitatea ideatică şi splendoarea stilistică ce au caracterizat secolul clasic francez”; 3. „impune atenţiei cartea ca obiect estetic şi spectacol al privirii râvnit de bibliofili”. (VA URMA)

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus