UN STUDIU EMINAMENTE  CULTURAL: „EPISTOLARUL…”   LUI  DUMITRU  LAVRIC (I)

UN STUDIU EMINAMENTE CULTURAL: „EPISTOLARUL…” LUI DUMITRU LAVRIC (I)

RECENZIE de GEORGICĂ MANOLE

În 2020 se vor împlini 500 de ani de la punerea temeliilor scrisului românesc. Istoricii domeniului pornesc de la 1521, când negustorul Neacşu din Câmpulung trimite o scrisoare lui Johannes Benkner, judele Braşovului, prin care îl informează despre mişcările flotei otomane pe Dunăre. Dumitru Lavric, autorul celor două volume intitulate „Epistolarul românesc 500” (Botoşani, 2015), volume rezultate în urma unui proiect realizat de Asociaţia „Floare albastră” din Botoşani, îşi începe demersul de la scrisoarea amintită şi consideră că ar fi bine să înceapă cu nişte aprecieri faţă de document, alegând: Nicolae Iorga – „Limba românească, instrumentul nostru literar, a trecut de la şovăirea naivă a celor dintâi traducători la limba clară a lui Neacşu din Câmpulung” sau constatarea că „E scrisă într-o românească perfect gramaticală”; George Călinescu – „Cu această bucată de hârtie începe literatura românească” la care putem adăuga şi pe aceea că „Rămâne deocamdată întâiul răvaş românesc cunoscut”; Nicolae Cartojan – „Document în care limba română se înfăţişează curat şi limpede”.

Acestei scrisori a lui Neacşu, consideră Dumitru Lavric, i se pot alătura şi „scrisorile româneşti de la sfârşitul secolului XVI şi începutul veacului următor” (George Călinescu) precum şi celebra scrisoare a lui Cocrişel, redactată la 1600, despre care Nicolae Manolescu adaugă: „…scrisoarea, dovedind excelenţa genului epistolar în epocă şi făcându-ne să regretăm că nu s-au păstrat şi alte pagini, este minunat de clară, într-o românească adorabilă”. În acest context, enumerarea poate continua până la formele moderne de azi care pun în inferioritate comunicarea prin scrisori (internet, fax, SMS, radio, TV etc.), Dumitru Lavric reţinând un punct de vedere al lui Lucian Boia: „…ceea ce caracterizează astăzi raporturile interumane este relativul declin al comunicării scrise şi progresul constant înregistrat de comunicarea orală şi de comunicarea prin imagine. Străbunicii noştri, atunci când aveau să-şi comunice ceva, se aşezau în faţa hârtiei şi scriau; acum, într-o situaţie similară, punem mâna pe telefon. Suntem tot mai insistent educaţi în spiritul oralităţii. Radioul este o sursă de informare mai larg receptată decât presa scrisă. Iar televiziunea se adresează unui număr încă şi mai mare, îmbinând cu eficienţă sporită virtuţile celor doi redutabili adversari ai scrisului: cuvântul vorbit şi imaginea”.

 

Algoritmul ideatic care stă la baza exhaustivului studiu al lui Dumitru Lavric, unul original care pleacă de la convingerea că şi scrisorilor au un destin al lor, se susţine pe patru echivalenţe ale epistolei (scrisorii): 1. este un document („un ecou real”; „o scânteie de viaţă”; „oglindeşte, cu fixitate ştiinţifică, un om într-o anumită împrejurare”; „un grup de epistole extinse în timp pot reprezenta o întreagă epocă”; „genul epistolar ţine, mai întâi, de istorie, adică de adevăr, şi abia apoi de beletristică” etc.). Din perspectiva acestei echivalări, adaugă Dumitru Lavric: „cert este că toate marile reconstituiri monografice privitoare la personalităţi sau epoci literare – de la Eugen Lovinescu şi Iorga la C. Parascan – folosesc cu succes documentul epistolar, care nu lipseşte nici din marile istorii ale literaturii române: Călinescu foloseşte scrisorile pentru a-i transpune pe autori în personaje vii ale romanului literaturii noastre, iar Nicolae Manolescu încadrează producţia epistolară în opera scriitorului, declarându-i netăgăduita valoare estetică. Ca documente omeneşti, scrisorile confirmă o aproape surprinzătoare unitate de substanţă…”; 2. este un mod de a conserva fiinţa din scrisoare („omul din scrisoare postându-se într-o necruţătoare lumină”; „zugrăvesc o experienţă umană directă, neconvertită în ficţiune, aşternută pe hârtie în chiar momentul trăirii, înainte de a cunoaşte cursul evoluţiei şi a da faptelor ordinea unui destin”); 3. are un echivalent metaforic în „cutia de argint” („florilegiu – antos logos – al celor mai izbutite exprimări epistolare, favorizând citatul semnificativ”); 4. O aproximare a ceea ce ar putea fi „Magnum Epistolarium Romanorum” („o comedie umană mai ceva ca a lui Balzac”). (VA URMA).

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus