„TRILOGIA  SIDERALĂ” CA  O  DIADĂ  ASTRAL-TELURICĂ

„TRILOGIA SIDERALĂ” CA O DIADĂ ASTRAL-TELURICĂ

RECENZIE de GEORGICĂ MANOLE

O carte interesantă ca organizare a textului, atipică aş spune, este „Trilogia siderală” (Editura „ROFIMP”, Suceava, 2017) scrisă de poetul Dorel Mihai Gaftoneanu. Termenul „sideral”, unul care, în general, face trimitere la aştri, a atras mulţi creatori, fie ei poeţi, prozatori, critici sau chiar filozofi. Cerul este o „ mare siderală” (Ştefan Aug. Doinaş), în timp ce anotimpurile generează, adesea, „privelişti siderale”. Vorbesc poeţii despre „gânduri siderale”, „bolţi siderale”, „regiuni siderale reci şi eterne” sau chiar despre „ţinuturi siderale calde” (Octavian Soviany). Florentin Popescu îşi imaginează „nebuloase siderale”, în timp ce altcineva (Vasile Corneliu) descoperă în poezia lui Geo Dumitrescu „emoţii ale infinităţii siderale”. Seria sintagmelor poate fi completată cu „sunete siderale”, „rituri siderale”, „esenţe siderale”, „dimensiuni siderale”, „cupole siderale” sau chiar „ninsoare siderală a haosului”, aceasta din urmă folosită de George Călinescu în „Cartea nunţii”. Cred că Dorel Mihai Gaftoneanu, un poet pe care eu îl declar ca fiind un „avizat cititor fără frontiere”, să se fi inspirat din „Hronicul…” lui Lucian Blaga („patria siderală”), din cunoscutul studiu al lui Călinescu despre Eminescu (un capitol se intitulează „Lumile siderale”) sau chiar dintr-o dorinţă personală de a crea un spaţiu sideral prin sublimarea realul (o rupere a acestuia de real).

Cartea semnată de Dorel Mihai Gaftoneanu este o alcătuire a cărei echilibru este asigurat de triada declarată „versuri-armonii-ecouri”, ca o inspiraţie din triadele marilor personalităţi artistice: „mare-viaţă-poezie” la Nikos Kazantzakis, „scrisul-limba-poetul” la Mihai Eminescu, „Rigoletto-Trubadurul-Traviata” la Giuseppe Verdi, „zâmbet de Mona Lisă – Prometeu legendă vie – piramidă de gândire” la Voltaire, „umbră vie-izvor de elixire-spirit liber în gândire” la Puşkin, „idol-minte strălucită-bard de geniu” la Shakespeare, „viaţa-timpul-destinul” la Socrate, „Helios-Icar-Dedalus” la Aurel Vlaicu sau chiar „Eu-Homer-Odiseea” la poetul în discuţie: „…De Homer, pe subsemnatul, două lucruri mă unesc… / Mai întâi prin Odiseea, cea cu anticul Ulysse, / Telemah şi Penelopa…Din Itaca, pare-mi-se, / Pribegind decenii grele, două, sper să nu greşesc. / …Eu, cu altă odisee, lungă cât o zi de post, / Printre tainice mistere şi penumbre din istorii, / Câte-n lună şi în soare, teorii contradictorii, / Cam trei mii de ani pe Terra strânşi în rime fără rost. / Iar recent, mondena presă a umplut de tot paharul: / Cai troieni inconfundabili, tot noi doi am spart tiparul! / Despre grec se povesteşte că a fost poet-fantomă, / Despre mine, unii critici, că aş fi talent…în comă! / Toţi ne ştiu, vuieşte lumea şi de-a lungul şi de-a latul: / Două lucruri strâns mă leagă, de Homer, pe subsemnatul!”

Deşi demersul poetic se bazează pe nesfârşite triade (Treiul fascinant. Enigmă. M-a atras dintotdeauna. / Omul, marea şi uscatul. Terra, soarele şi luna. / Strâng colecţii de „triunghiuri”. Profunzimi. Hotar de gânduri. / Nestemate. Aşternute. Pasiune printre rânduri. / Cap compas, traseul către o supremă entitate, / Luând ghid Treimea Sfântă. Fundament. Divinitate.”) care pigmentează textul precum boabele întregi de piper o mâncare aleasă, eu n-am menţionat mai sus decât câteva, volumul lui Dorel Mihai Gaftoneanu este, conform matricei pragmatice a relaţiilor divine, o diadă astral-telurică, ca element al produsului cartezian dintre mulţimea principiilor divine de tip creator (Teluric, Uranic, Astral, Acvatic) cu ea însăşi. Conţinutul, ca o diadă astral-telurică, trimite la relaţiile dintre genii şi ceilalţi, poetul Gaftoneanu aspirând la o evadare către primul pol, cel astral: „…Un poet nu e un nume ce se şterge din agende – / E Sisiful de travaliu…Sau Heracles din legende. / Cezar…Veni, vidi, vici! Intrigant ca Inorogul! / E un Moise ce declamă de pe Table Decalogul!”.

Dacă primul capitol al cărţii, ca parte de sus a diadei amintite, constituie un sistem sideral bazat pe genii, cel de-al doilea capitol (ca parte de jos a diadei) e unul de o factură mai specială, una pământeană, cu mari trimiteri spre sociologie. Supuşi unei ironii fine, aici întâlneşti celebrii „oameni masă” ai lui Ortega y Gasset, cei care se lasă constrânşi de normele unui sistem cu pretenţii culturale în care toţi suportă presiunea venită dinspre subiectivităţile de grup. Regulile de ceată culturală (haită!) sunt respectate într-un asemenea hal încât o cât de mică evadare din cerc poate constitui o încălcare ce fragilizează consensul: „Dorindu-mi mult să fiu Poetul / Scăldat în flash-uri de lumină, / Fortuna mi-a trimis „brevetul” / Cu cărţi expuse în vitrină! // Păcat că-i doar cu „dus” (!) biletul – / Era mai bine sub cortină, / Dorindu-mi mult să fiu Poetul, / Scăldat în flash-uri de lumină! // Căci critici acri ca oţetul, / Printre expresii ghilotină / Ce rod încetul cu încetul, / Mă sapă rău la rădăcină… // Dorindu-mi mult să fiu Poetul!”

„Trilogia siderală” este o simfonie bazată pe versuri, armonii şi ecouri din care transpar dorinţe asezonate cu ofuri, multe ofuri.

IMG_4651

 

Un comentariu

  1. Ofuri ca ofuri, dar sa le faci sa devina poezie, asta da isprava! Felicitari si , tot mai sus!
    Pana la steaua ar mai fi ceva zbor de infruntat.
    Cu atat mai bine. Continuati!
    P.R.

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus