SUFERINŢA ÎN 42 DE POEME

RECENZIE DE GEORGICĂ MANOLE

IMG_4924Scriind despre ură, Gabriel Liiceanu a considerat că trebuie să vină cu o concluzie finală: „Cei buni termină prin a admira şi a iubi ce le este superior sau egal, cei răi prin a invidia şi a urî”. Cu mult înainte, Jorge Luis Borges, ţinea să se exprime: „Cred că unui poet toate lucrurile îi sunt date pentru a fi transformate în poezie şi, dacă am fi poeţi cu adevărat, ne-am gândi că fiecare clipă din viaţă e frumoasă, chiar dacă nu pare totdeauna aşa”. Din perspectiva acestor două credinţe, izvorâte din experienţele unui filosof şi a unui eseist, îl consider a fi un om bun, excesiv de bun, pe Iulian Patca, autorul volumului „De dragul tău” (alte poeme de dragoste, Editura „Mega”, Cluj-Napoca, 2017). Iubirea este una dintre virtuţile ideale, după nădejde şi credinţă, care îşi pune amprenta pe poet, oricare ar fi el, accentuând ideea de deşertăciune prin ceaţa, fumul, aburul aşezat ca un zid fluid între cei doi actanţi ai sentimentului.

Iulian Patca putea fi atras de poezia anilor `60, una care a mizat pe „infinitul mic” (Gheorghe Grigurcu), sau de optzecismul care „s-a întemeiat pe atitudinea de frondă la adresa unui sistem opresiv” (Constantin Popa), „a făcut poezie din banalitatea vieţii de fiecare zi” (Alex. Ştefănescu) şi „a sfârşit într-un experimentalism fără acoperire existenţială” (Dumitru Chioaru). Fiindcă are vână de poet, la fel de bine putea să fie un nouăzecist (himerist), ca „o aripă mai tânără a optzeciştilor”(Dumitru Chioaru), sau să adere la douămiişti, pe care Daniel Cristea Enache îi descrie ca fiind „adepţii anarhiei sociale şi a fracturii individuale”, având ca decor de mişcare „realitatea mizerabilă precum cea privită de la fereastra unui bloc”. Nimic din toate acestea. Poetul s-a pliat pe criteriile ce asigură şansele poeziei de azi, dintre care redăm câteva ce alcătuiesc algoritmul lui Daniel-Ştefan Pocovnicu: 1. „să fie folositoare spiritului”; 2. „natura poetică să facă parte din esenţa presupusă inalterabilă a umanului”; 3. „măsura valorii poetice să stea în criteriul cantitativ al suferinţei omeneşti”; 4. „registrul liric să fie preponderent vizual” etc.

Absolut toate poemele, ce alcătuiesc această „declaraţie de iubire”, exprimă o necesitate acută a poetului de a-şi împărtăşi iubirea cu scopul de a mai diminua din suferinţă: „A mai trecut o toamnă şi o iarnă / Fără să te văd şi să te ştiu, / Scântei de dor mai stăruie   s-aştearnă / Părerile de rău cu care-ţi scriu. // Şi-am strâns în suflet pătimirea vie / Cu amintirea ta ce mă visează, / Mă ning duios cu fiecare poezie / Şi văd că-n mine nu se desprimăvărează. // Cu greu va trece neştiută vara / Şi-o altă toamnă-n gânduri desfrunzite, / În raniţa de dor ducând povara / De anotimpuri ce mi-au fost ursite. // Azi sinea mea în sine se adună / Ca herghelia fulgilor în frig / Şi-n fiecare noapte fără lună / Nădăjduind iubirea ta o strig. // Trecut-au anii-n zboruri îndrăzneţe, / Mireasma lor rămas-a altui veac, / Înţelepciunea doar să-mi dea poveţe / Şi-nsingurării să-i găsească leac. // Doar dorul mei la tine se întoarnă / Să te găsească unde te ştiam… / A mai trecut o toamnă şi o iarnă / Fără să te văd şi să te am.” (”A mai trecut”).

Poetul îşi supune poemele unei filosofii a timpului, dar nu oricărui tip de timp, ales la întâmplare. Timpul lui Iulian Patca nu este unul heraclitean, de sorginte antică („Totul curge!”), nici măcar de natură modernă, wellsiană. Eu simt că, mai degrabă, vine de undeva dinspre Parmenide, având calitatea unui timp „combinator”, existând în logica versurilor o permanentă desfacere a legăturilor (nodurilor) pentru a face loc altora şi având ca element ajutător gândul: „Nu ştiu unde eşti şi ce mai faci, / Doar gândul mai migrează înspre tine / Şi mi se-aprind ca un câmp de maci / În trupul răvăşit de endorfine. // Ştiu că de mai gândeşti uneori / Sau doar mi se pare că ştiu, / În clipele reci topite-n fiori, / La ce-am fost şi-acum e târziu. // Te mângâiam cu ochii şi cu mâna / De parcă-aievea mă-nsoţeai în noapte / Şi mă amăgeam întreaga săptămână / Că n-am visat să-ţi spun acele şoapte. // Risipeşte, de vrei, secundele sparte, / Sau sdună-le într-un singur minut, / Nu le lăsa să rămână deşarte / Precum vraja celui din urmă sărut.” („Migrează gândul”).

Mai mult, aflat sub tirania timpului ales, Iulian Patca e nevoit să evadeze din când în când, şi asta tot pentru a mai atenua suferinţa, urmând o sugestie a lui Rilke, de a se duce undeva în urmă într-un timp al fericirii trăite, aici alături de iubită. Fiindcă fizic nu se poate, Iulian Patca va alege calea amintirilor, majoritatea prinse ca printr-un translucid fenomen optic dat de vitralii: „De-o vreme nu mai ştiu ce se petrece, / Că am ajuns tăcutul pelerin / Ce-şi poartă-n suflet numai hrană rece / Înspre Golgota propriului destin. // Cu noi odată trec în fugă anii / Cu ce-am avut şi câte-am mai avea, / Doar amintirile mai fac litanii / Când nu mai speră nimeni în ceva. // Ne ducem pe cărări nemaiumblate, / Purtând făclii ce nu se mai aprind, / Ca ochiul de fereastră ce se zbate / Spre zări din care nu te văd venind. // Mă uit în amintiri ca prin vitralii, / Te zugrăvesc în stampe de azur, / Ţi-îţi pun halou de har, la saturnalii, / Cu-alai de heruvimi te înconjur. // Din plumbul strâns în gânduri irosite / Îţi dăltuiesc statui şi mă închin / Cu rugăciuni de tâlcuri nerostite. / Adio Doamnă, te iubesc, rămân!” („Adio! Te iubesc! Rămân”).

Demersul poetic este ţesut pe un ancoraj de pârghii alcătuit din cuvinte ce anunţă o anumită stare psihologică a poetului veşnic îndrăgostit: însingurare, tăcere, destin, oboseală, insomnie, nerăbdare, aşteptare, uitare, ecou rătăcit, iluzie, fantasmă, vis plin de spasme, dor etc.

Aspectul mă obligă să trec şi la o scurtă observaţie tehnicistă. Spre exemplu, dintre cuvintele enumerate, „dor” are cea mai mare frecvenţă, 42 de prezenţe, ceea ce spune mult despre temele şi motivele alese de Iulian Patca: „Sunt împăcat să văd cum ne trec anii, /Deprins de-acum să nu râvnesc prea mult, / Am îndoieli în sentimente stranii / Fără răbdarea să le mai ascult. // Te caut şi nu te regăsesc niciunde, / Te-ntruchipez în fiinţa orişicui, / Dar chipul tău ca un fluid se-ascunde / Şi scurs rămâne-n sinea nimănui. // Stârnesc în vis imagini adumbrite / De când am fost odată prea cuminţi / Prin ani de rătăciri păienjenite / În care aş fi vrut frumos să minţi. // Că drumul tău nu duce prea departe / Spre orizonturi fără îndărăt / Prin rana dorului ce ne desparte / Iubirea mea să pot să ţi-o arăt. // Aş vrea să-ţi spun acum povestea-ntreagă, / Ce-a fost cu noi şi totul cum s-a dus, / Să ştii ce-am vrut şi câte ne mai leagă / De timpul ce se-nclină spre apus.” („Prin rana dorului”).

         Regăsindu-se adesea şi în suferinţele lui Ovidiu („Şi-n aşteptarea ca o sihăstrie – / Un paradox cu simţurile roze, /Mai scriu lângă Ovidiu, pe tăblie / Alte Triste şi Metamorfoze”), mă stăpâneşte gândul de a nu considera poemele ca un gest în favoarea iubirii, cât în favoarea suferinţei. Cartea aceasta este un imn închinat suferinţei şi, nu întâmplător, grafica lui Mircea Bonda prezintă dragostea sub forme explicite.

 

 

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus