„STRĂLUCITOR” de VIOREL ILIŞOI

CRONICĂ de MARIA BACIU

             Am avut plăcerea să prezint, la Botoşani, cartea lui Viorel Ilişoi, „Cele mai frumoase reportaje”, şi am ales să-i fac un laudatio, pe care îl merita, pentru faptul că autorul re-creează reportajul, dându-i strălucire, prestanţă şi modernitate, situându-l acolo unde trebuie să fie aşezat : printre speciile literare.

Recent, am citit cartea „Strălucitor”, a aceluiaşi autor. Atâta clocot de viaţă, cât răzbate din paginile ei, rar întâlneşti într-o altă carte ! Autorul e un tip activ, care îşi alcătuieşte opera cu deosebită responsabilitate, investigând realităţi, locuri şi oameni asupra cărora meditează profund, dându-le valoarea cuvenită. Spaţiul, pe care se mişcă, pentru a se informa, este imens, iar viziunea este a scriitorului modern. Cartea şochează cititorul prin sinceritate, prin profunzimea observaţiei şi prin adevărul relatat.

Viorel Ilişoi e un „povestaş”, care ne pune în legătură cu lumea înconjurătoare, furnizându-ne, despre ea, cele mai neaşteptate date, pe care el le descoperă şi pe care noi nu le-am sesizat sau cărora, poate, nu le-am înţeles însemnătatea. Autorul reprezintă, în cazul său, ochiul aşezat între întrebare şi mirare.

El e un „picaro” modern, care ne poartă prin medii sociale variate, ne face cunoştinţă cu tot felul de personaje, rele şi bune, reuşind să ilustreze un fragment de istorie, cel al aşa-zisei Revoluţii din 1989, până azi. Pentru a se informa corect, a bătut ţara în lung şi în lat, a fost în străinătate, a privit, auzit, simţit ce e în jurul lui, a înregistrat totul, a selectat inteligent şi nu a iertat nimic. Autorul a înţeles că informarea serioasă, cultura şi talentul sunt elemente indispensabile în alcătuirea unei scrieri izbutite. Viorel Ilişoi şi-a dorit, cu toată fiinţa, să ajungă scriitor, şi a ajuns, în ciuda tuturor greutăţilor întâmpinate. Însuşi mărturiseşte : „Visam să devin scriitor /…/ Eram tânăr, în mine ardea focul. Afară era comunism.” (pg.380)

Cartea este închinată memoriei bunului său prieten, scriitorul Florentin Florescu, pe care îl caracterizează ca fiind „cel mai vesel om trist”. Într-adevăr, Florentin Florescu a fost unul dintre cei mai talentaţi reporteri. Lui îi reuşea, în mod strălucit, orice scria.

O trăsătură importantă a scrierilor lui Viorel Ilişoi  este folosirea ironiei. Astfel, devin memorabile paginile despre revoluţia „de stambă” din Botoşani, revoluţie trăită împreună cu prietenul său, sau descrierea ziarului local, „Clopotul”, şi a ziariştilor comunişti. Alţi condeieri locali, recent apăruţi, „torturau gramatica până la deces”(pg.22)

Autorul, în această carte, prezintă istoria devenirii unui tânăr, ambiţios şi cu har, care luptă cu neajunsuri de toate felurile, reuşind, prin strădanie şi muncă, să se impună ca strălucit gazetar şi talentat scriitor. Viaţa sa este o adevărată aventură, cu nesfârşite mutări, dormind pe unde apuca, mâncând, mai mult, din pomeni, veşnic flămând, dar cu dorinţa de a ajunge un ziarist bun şi de a arăta că viaţa de ziarist „nu e chiar atât de îmbelşugată şi de uşoară, cum ar putea crede unii” (pg. 380). Şi, deşi „un bun reporter nu se îmbată niciodată în timpul documentării”, acest început de drum e presărat cu beţii zdravene, cu neajunsuri materiale şi cu muncă, foarte multă muncă.

Viorel Ilişoi publică articole şi reportaje în mai toate ziarele vremii, articolele sale fiind apreciate, numele ziaristului devenind cunoscut. Autorul îşi propune să investigheze realitatea şi s-o transforme în subiect de ziar, cu toată competenţa şi priceperea sa: „Aşa îţi laşi curiozitatea să pună vibraţie în scrisul tău” (pg. 33).  Pentru adevărul dintr-un articol al său, ajunge şi la închisoare.

Pasionat de opera lui Paul Goma, ajunge în Basarabia, în satul scriitorului, Mana, dorind să realizeze un reportaj. Dar întâmplările prin care trece vizează absurdul, sunt neaşteptate şi de mirare, ocazie cu care aflăm în Viorel Ilişoi un maestru al povestirii, schimbând planurile, trecând, cu uşurinţă, de la planul narativ la cel descriptiv, apoi la dialog, toate ilustrate cu observaţii proprii, împănate suculent cu ironie.

Dar cel mai virulent text din carte ni se pare a fi „Jurnal gălăţean”. După anii comunismului, autorul găseşte la Galaţi, în locul falnicului Combinat Siderurgic, un „colos industrial care îşi dă duhul”, un „animal înjunghiat la gât”. Oraşul, fără apă caldă şi căldură, „e un cavou, un fel de cimitir”. Autorul formulează chiar o „Epistolă către gălăţeni”, binecuvântând pe cei care au apă, criticând atitudinea primarului care manevrează oamenii şi propunând ca, pe stema oraşului, să figureze şi un lighean. În puţine scrieri actuale întâlneşti atâta ironie, admirabil administrată, ca în acest text.

Capacitatea de a folosi ironia şi de a face haz de necaz  le întâlnim şi în textul în care cele două personaje (unul fiind scriitorul) pornesc în căutarea unui frizer. Asistăm la o adevărată incursiune a eroilor, pe teritorii vaste, cu rezultate minime. E un bun prilej să cunoaştem oameni şi locuri din Moldova, de pe ambele maluri ale Prutului, precum şi starea materială şi socială a acestora. Foarte documentat şi deţinând cunoştinţe importante despre aceste locuri, autorul îşi duce însoţitorul pe la Casa Memorială a lui Eminescu, îi arată, apoi, cel mai mare cimitir evreiesc din Europa, văd cea mai mare fostă Vamă de uscat a Moldovei, la Mihăileni, trec prin târgul evreiesc al Darabanilor, unde evreii primiseră dreptul de comerţ liber, ca să dezvolte târgul. Aflăm că a fost şi un mare proces pe această chestiune, la care au asistat şi reporteri veniţi din Europa. Chiar Eminescu şi Hasdeu au scris despre acest lucru. Până şi Bismarck l-a întrebat pe Kogălniceanu ce se întâmplă la Darabani, crezând că e vorba de antisemitism. „Şi am fi mers noi până la Stalingrad, ca Antonescu…”, spune ironic autorul, după ce a străbătut sute de kilometri, dar „Până la urmă, ne-am tuns în ţara vecină”.

Îl aflăm pe scriitor şi în postura de a da lecţii unor juni, interesaţi să devină reporteri. După recomandările sale, exemplificate, aceştia ar trebui să miroase frumos, să fie îmbrăcaţi decent, să fie punctuali, deşi contează şi talentul. Cu ironia de aici, ne aflăm în plin Negruzzi.

Cartea lui Viorel Ilişoi, „Strălucitor”, ne face cunoscut un scriitor talentat, plin de har, strălucit reporter, povestitor captivant. Lectura cărţii e un bun câştig pentru cititorul de azi care va înţelege că şi-a folosit un fragment din timpul său, cu folos.

 

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus