SOLDAT PE FRONTIERA DE VEST (ANII 1980)

SOLDAT PE FRONTIERA DE VEST (ANII 1980)

Zilele trecute aveam să descopăr pe raftul unei librării centrale o carte despre stagiul militar în unitățile grănicerești, așa cum putea avea acesta loc în urmă cu patru decenii. Cartea este intitulată ”Soldat pe frontiera de Vest” și a apărut recent la Editura Tipo Moldova din Iași (ISBN: 978-706-42-0595-7, 230 pag.). Autorul acesteia, Ionel Bostan, ne spune în Introducere: ”Mă bătea gândul să vin cu o carte de acest gen și atunci când împlinisem douăzeci de ani de la terminarea stagiului militar, ba chiar și la treizeci de ani de la același moment, dar am tot amânat… Mă justificam îndelung mie însumi: ba, că trebuia să mai consult presa de profil a perioadei (colecțiile SOLDATSăptămânalului Grănicerul (nedestinat publicului larg), ba, că se impunea să citesc (cât) mai mult din ceea ce au scris alții despre acest subiect ori să văd ce se mai scoate de prin arhive privitor la fostele unități militare de grăniceri și cadrele lor etc. Acum, speriindu-mă de cât de mulți ani am lăsat în urmă, îmi vine greu să mai amân odată…”. În paginile lucrării, dincolo de aducerile aminte ale autorului despre o perioadă din trecuții ani optzeci, când vreme de un an și jumătate a purtat petlițele verzi pe gulerul vestonului de soldat al Brigăzii 9 Timișoara, ce avea în responsabilitate paza și apărarea frontierei de stat pe o bună porțiune din granița de vest a țării, regăsim și o serie întreagă de referiri la fenomenul ”frontierist”. Acesta a fost la noi unul cât se poate de amplu, numai în acei încercând să evadeze peste frontiera de vest a ţării peste 16 mii de români, din care mai mult de jumătate au fost prinși de grăniceri. ”Dacă pe timpul reținerii la pichete, până la predarea către instituțiile în drept, ori cu ocazia reconstituirilor fugarii erau loviți – și pentru noi e clar că au existat asemenea întâmplări, fie și numai pe logica «nu există pădure fără uscături» – totul s-a întors dezastruos împotriva imaginii purtătorilor de petlițe verzi”, reține autorul. Aceasta chiar dacă grănicerii nu aveau nici în vreun fel menirea de organe de represiune, fiind pe atunci militari ai Armatei Române. Evident, astăzi Brigada 9 Graniceri Timișoara este istorie, activitatea specifică fiind preluată de polițiștii de frontieră…

*

Despre perioada milităriei sale, autorul aduce în discuție lucrurile începând cu …începutul, respectiv din momentul intrării în malaxorul administrativ: ”Recrutat și declarat – bun pentru armată” (lege nescrisă în epocă: ”Dacă n-ai făcut armata, nu ești bărbat!”). Apoi își amintește cu exactitate: ”Înarmat cu clasica valiză de lemn, vopsită în verde și având lacăt chinezesc automat, împreună cu alți vreo două sute absolvenți de liceu, răspundeam «prezent» încă de la ora 7,00 dimineața, în Sala-Club a Comisariatului Militar din Iași. De aici, spre seară, după ce am mai fost numărați de vreo patru-cinci ori, am fost conduși cca. 2 km la Gara Iași, încolonați pe patru rânduri (deplasându-ne «în pas vioi» pe prima bandă a străzii) și îmbarcați la tren, pentru Brigada 9 Grăniceri din Timișoara. Mai înainte, un plutonier adjudant și un soldat ne-au împărțit la fiecare câte o jumătate de pâine neagră și o conservă de carne de porc în suc propriu, de Sibiu… Aveam să parcurgem o cale lungă și plină de peripeții, cu trei bou-vagoane atașate și răs-atașate la mai multe trenuri, inclusiv de marfă. Peripețiile, nu din cale-afară: doar staționări cu orele prin diverse gări, recruți îmbătați, după ce au golit sticlele aduse cu ei în valize, defectarea locomotivei de vreo trei ori, nesfârșite urlete (care se vroiau a fi cântece de cătănie și amar) și binecunoscutul în epocă strigăt-oftat «Hai liberare!», pe care l-am putut auzi de mii de ori. După o asemenea călătorie care a ținut aproape două zile, din Gara Timișoara ne-au preluat șapte mașini militare mari cu prelată, din care am fost debarcați pe platoul betonat al Brigăzii 9 Grăniceri din localitate, situată ceva mai mărginaș, pe calea Lipovei. O primă impresie bună: ofițerii din Banat nu ne-au mai expus unui drum pe jos, în coloană, cu valizele în mâini, prin orașul lor, mai ales că acum, distanța de la gară la cazarmă cred că era pe puțin de vreo șapte km. În jurul orei unu noaptea, eram deja adunați în clubul marii unități, iar colonelul Vasilescu, Șef de stat major al brigăzii, cu fișele noastre în față, ne punea câte o întrebare-două, după care decidea compania în care urma să fim instruiți.”

*

Ceea ce a urmat a fost instrucția la Compania a 4-a Transmisiuni, din cadrul Brigăzii 9 Graniceri Timișoara și apoi, după cca cinci luni, un an în unități operative de pe graniță – pichetul Variașul Mic, situat pe granița româno-ungară, și Compania PCTF (Punct de control al trecerii frontierei) din Jimbolia. Aici, ”starea de alarmă era la ordinea zilei, iar evenimentele de frontieră constituiiau fapte banale pentru toţi purtătorii de petliţe verzi”. Autorul reține undeva, ceea ce era/este emblematic pentru grănicerul aflat în misiune: ”A nu te fi supus la somație însemna să-ți creezi o împrejurare dintre cele mai periculoase. Lucrurile nu erau de șagă, pentru că un astfel de militar, odată primind misiunea de pază pentru un anumit segment de frontieră, se considera ca fiind în stare de război, trebuind să se comporte ca atare pentru apărarea patriei. În plus, avea inoculat în minte că oricine i-ar fi intrat în raza lui de acțiune nu putea fi decât un răufăcător primejdios. Adică de tipul criminalului care fuge de judecata legii, sabotorului, agentului unei puteri străine și câte altele să-ți facă pielea de găină.” Structura cărții este axată pe amintiri legate de contactul cu frontiera și viața grănicerească a acelor vremuri, în ansamblul ei. Iată doar câteva repere: Drumul spre cazarmă; Brigada 9 Grăniceri Timişoara: instrucția, jurământul militar și repartizarea la pichet; Despre pichet, cu mijloace scriitoricești; Pichetul Variașul Mic, o cazarmă specială; Efectivul pichetului: nu ieşea nici de doi militari la un kilometru de graniță; Frontiera verde (Fâșia trupelor de grăniceri), o zonă neprietenoasă; Rafale de armă în liniştea nopţii; Dispozitiv de graniță penetrat. Comandantul pichetului și soldații tratați cu duhul blândeții; Fugari rătăciți, intrați în segmentul de pază al grupei noastre; Culmea grăniceriei: Când (și) grănicerul fuge peste frontieră; Și totuși, disciplina la pichete era discutabilă; Alte ciudățenii petrecute pe frontiera de vest; Ce trebuia să știe un fugar de succes; Despre recompensele grănicerilor: avansări în grad și acordarea de permisii; Fruntașul Matei Gheorghe (Teremia Vest) – avansat la gradul de sergent și distins cu semnul onorific „Pentru merite grănicerești”, plus o permisie; Înălțarea în grad de sergent a soldatului Ion Cucu; Soldatul Romel Iriza, înălțare la gradul de caporal; Soldatul Cornel Sabău, citat prin OZU și afișat la panoul de onoare; Ce riscai dacă sârbii îți returnau fugarii ș.a.

*

Pentru a fi mai convingător în ceea ce relatează, autorul face adesea largi trimiteri la ceea ce consemnau în epocă jurnalele grănicerești. Acestea sunt citate cu maximă precizie, din acest punct de vedere cartea căpătând, cel puțin parțial, și valoare documentară. În fine, cititorul cărții, parcurgând întreg textul, va avea posibilitatea să observe nu doar faptul că sunt descoperite noi înțelesuri ale grăniceriei din ultimii ani ai comunismului, dar și nostalgia autorului vis-a-vis de perioada cât a purtat ținuta kaki cu petlițe verzi. Și asta, în pofida faptului că respectiva perioadă a fost una de severe privațiuni, binecunoscute de altfel. Totuși, ceea ce remarcăm noi este că autorul nu arată niciun fel de resentimente față de acel sistem, cu regulile lui dure… Totul pare a fi luat pe ideea că dacă, tânăr fiind, nu treceai prin perioada bonetei ”pe-o ureche”, mai apoi cei din jur nu ți-ar fi acordat cine știe ce credit. Sau, cum scria undeva Tudor Gheorghe, ”La mine în sat – şi de altfel peste tot la români – se zice: «Cum să te însori, mă, dacă nu ai armata făcută?!». Se considera că, după ce ai făcut armata, erai deja bărbat, puteai să-ţi continui viaţa socială.” (Vasile TIMOFCIUC).        

_______________________________________________

*Despre autorul cărții:

Ionel BOSTAN, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Academiei Româno-Americane. Este jurist, doctor în Drept (Profesor universitar). Este ofiţer MApN (Rez.), având grad militar de Căpitan; membru al Asociaţiei Ofițerilor în Rezervă din România (AORR București). În anul 2018 i s-a conferit Emblema de Merit „Partener pentru Apărare”, de către Şeful Statului Major al Apărării „pentru contribuţiile la promovarea imaginii Armatei României”. Este autor/coautor al mai multor lucrări de interes militar, apărute la Editura Militară (2016), Centrul Tehnic Editorial al Armatei (2008), ori la editurile academiilor care pregătesc ofiţeri pentru cele trei categorii de forţe. A publicat, de asemenea, o serie de articole în paginile unor jurnale, inclusiv ostășești – Curierul Armatei, Orizont militar etc. (peste 100, circumscrise tematicii Centenar.Ro). Participă la manifestările organizate de Centrul Militar Zonal și Cercul Militar din Iași, fiind onorat cu diplome/certificate de gratitudine etc. Cu ocazia împlinirii a 25 ani de la înfiinţarea Batalionului 151 Infanterie Războieni (”Lupii Negri”), la 12 Septembrie 2019 i s-a acordat Diploma de excelenţă din partea comandantului acestei unităţi de elită.

(http://www.tipomoldova.ro/books/soldat%20pe%20frontiera%20de%20vest%20ed2.pdf)

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus