PROF. ILIE  AVÂRVĂRI: „Pasiunea de monografist nu s-a transformat într-o boală, dar este un mod destul de util şi plăcut de a da un rost  existenţei mele”

PROF. ILIE AVÂRVĂRI: „Pasiunea de monografist nu s-a transformat într-o boală, dar este un mod destul de util şi plăcut de a da un rost existenţei mele”

GEORGICĂ MANOLE ÎN DIALOG CU PROF. ILIE AVÂRVĂRI

Georgică Manole: În mediile culturale botoşănene se vorbeşte tot mai mult despre realizarea unui dicţionar al monografiştilor şi cercetătorilor botoşăneni. Ce ar trebui să conţină paginile rezervate cercetătorului şi monografistului Ilie Avârvări?

Ilie Avârvări: Materializarea unei asemenea iniţiative valoroase pentru judeţul nostru cred că ar constitui un act cultural benefic, unul care ar completa fondul valoros de carte ce s-a editat şi se editează în acest colţ de ţară cu un trecut spiritual fără pereche. Cunoscându-se faptul că cercetarea este, în general, o acţiune de investigare, de examinare, de studiu, de căutare de date, fapte, procese sau fenomene, eu cred că trebuie aplicată pe sociologie , îndreptată spre cunoaşterea vieţii sociale şi condiţionată de o serie de factori, care pot fi reduşi la patru categorii fundamentale: cosmică, biologică, psihică şi istorică. Având în minte aceste cerinţe şi conştient de potenţialul meu de abordare a problematicii ce ar urma să fie cercetată şi cunoscută, la care se adaugă faptul că în liceu am predat sociologia şi metodele şi tehnicile de cercetare sociologică, pe care le-am aplicat şi cu elevii pe microzone de cercetare şi studiu, mi s-a activat o dorinţă latentă pe care am dezvoltat-o pas cu pas. Dacă pot fi numit „cercetător”? Este, cred, necesar să adăugăm acestui termen şi pe cel de „local”. Fiindcă eu m-am ocupat doar de câteva localităţi ale zonei noastre – Borolea şi Săveni – sau de unele instituţii, printre care şi şcoala. Un posibil dicţionar cu tematica propusă ar putea scrie şi despre mine următoarele: „Sunt născut pe 11 iulie 1939, în satul Borolea (comuna Hăneşti), la data naşterii mele din judeţul Dorohoi. Părinţii Elena şi Dumitru Avârvări, vrednici urmaşi ai unei familii de răzeşi, familia Meica, din Borolea Veche, stăpâneau în anul 1946 peste 6 hectare de pământ, animale şi o prăvălie cu bufet. Am urmat Şcoala Primară din satul Borolea, am absolvit Şcoala Elementară de 7 ani din Hăneşti şi Săveni şi Şcoala Pedagogică de Băieţi din Şendriceni şi Dorohoi. În perioada 1963 – 1966 am urmat cursurile Institutului Pedagogic de 3 ani, Facultatea de Istorie –Geografie, iar apoi în perioada 1967 – 1973, cursurile Facultăţii de Filozofie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, curs fără frecvenţă. Am lucrat ca învăţător la şcolile din Zahoreni (Manoleasa) şi Borolea (Hăneşti), apoi ca profesor la Vlăsineşti şi Săveni. În anul 1987, Ministerul Învăţământului, prin Ordinul 7700, îmi acordă titulatura de „Profesor Evidenţiat”. Am publicat lucrările: „Borolea – sat vechi de răzeşi. Studiu monografic” ( Editura „Agata”, Botoşani, 2007), „Punţi peste timp. Săveni 1818 – 2008” (Editura „Axa”, Botoşani, 2008), „Borolea 1432 – 2007. Documente, acte şi alte înscrisuri” (Editura „Agata”, Botoşani, 2010), „Săveni după 465 de ani. Studiu geografico-istoric” (Editura „Agata”, Botoşani, 2012) şi „Începuturile învăţământului primar în Plasa Başău a fostului judeţ Dorohoi. Primele şcoli” ( Editura „Ştef”, Botoşani, 2015)”.

  1. M.: Cum a fost copilăria trăită într-un sat plin de rezonanţe culturale, aşa cum este

Borolea?

  1. A.: Cei mai în vârstă ne amintim cu mare plăcere şi multă nostalgie despre anii

copilăriei, acei ani lipsiţi de grijile zilnice, şi adeseori rememorăm nenumăratele momente de joacă şi hârjoană cu cei de seama ta sau mai mari, ori chiar mai mici. Toate se petreceau pe când eram cu oile, cu mieii, cu vacile la păscut sau în zilele de sărbătoare.

Duminica, cât era ziua de mare, „băteam oina” sau ţurca pe toloaca de lângă casă sau „pe curte”, mergeam la scăldat la iazul de pe Valea Borolei, la cules de cireşe sau de bureţi din pădure sau priveam la horele care se ţineau în bătătura satului. Iarna, anotimpul cu multă zăpadă şi viscole năprasnice, pe atunci, cu gheţuşuri care nu se topeau decât primăvara târziu, ne luam săniile şi ajungeam repede pe uliţa de la Gheorghe Cojocaru sau pe cea de la Petrea Galan, ori chiar pe „Curte”, şi ne dădeam cu sania până venea seara de nu se mai vedea în jur. Vara, sau toamna, în zilele cu ploaie, băieţii confecţionau „pocnitori” din lut luat din drumul către Casa Parohială, pe care le detonam, producând nemulţumiri vecinilor şi, în special, oamenilor mai în vârstă. Tot în aceste anotimpuri ne trăgeam pe uliţa noastră cu cotiuga de la plug, iar seara, cei care aveam în grădină bostani îi transformam în felinare, alergând cu ei pe drum cât ne ţineau puterile. La acea vârstă nu puteam selecta informaţiile care veneau din sat, nu aveam interesul de a le interpreta şi nici nu prea le luam în seamă. Anii de liceu m-au transform într-un copil mult mai atent cu mine şi cu cei din jur, mai aplecat spre studiu şi citit cărţi, iar fenomenele petrecute în sat căpătau alte înţelesuri şi interpretări. Mult mai târziu am aflat că în satul meu a poposit tânărul Nicolae Iorga, marele istoric de mai târziu, Mihai Sadoveanu sau Gheorghe Marcu, medelnicerul, ctitorul Bisericii satului Borolea şi mulţi alţii.

  1. M.: Aveţi o operă scrisă pe bază de documente şi observaţie participativă. Am remarcat,

în acelaşi timp, că şi interpretările sunt sincere, obiective şi credibile. Aveţi un algoritm pe care îl urmaţi cu sfinţenie şi un stil autoimpus în scrierea studiilor dumneavoastră?

I. A.: Algoritmul meu de lucru se bazează pe un singur cuvânt: adevărul. Iar adevărul ţine de informaţii ştiinţifice găsite prin zile, luni şi ani de căutări în arhive, de studiul unor lucrări de referinţă din literatura de specialitate, din culegerea unor informaţii de la martorii unor evenimente, de discuţii cu bătrânii ce le deţin sau le-au auzit de la alţii, de ore de comparaţii şi meditaţii etc. Să nu uităm că în bogatul tezaur documentar existent se mai găsesc strecurate şi informaţii neadevărate, fie scrise sau spuse cu rea intenţie, fie că sunt erori neintenţionate. În astfel de situaţii, cercetătorul, cel care le interpretează trebuie să apeleze la discernământ. În activitatea mea am înţeles rolul nociv al introducerii unei informaţii false provenită dintr-o neverificare temeinică. Pentru a evita asemenea situaţii neplăcute, am făcut nenumărate deplasări la Arhivele din Bucureşti şi Iaşi, la A.M.R. Biblioteca Centrului de Studii Piteşti, La Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iaşi, la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani, la Direcţia Judeţeană de Statistică Botoşani, la Biblioteca Institutului de Filologie Română „A. Philippide” Iaşi etc. La aceste instituţii, dar şi la altele, am găsit o mare parte din documentele sau lucrările ce constituie partea bibliografică a scrierilor mele. Consultarea unor mari specialişti, adevăraţi cărturari precum Ioan Caproşu, Constantin Cucoş, Alisa Donose-Pisică, Ioan Canciuc şi alţii, au constituit alte surse credibile în evitarea apariţiei unor erori. Stilul folosit de mine este acela izvorât din pregătirea mea generală, din specialitatea pe care o am, grefat pe fraze lungi, cu o topică acceptabilă şi care îl face pe cititor să înţeleagă mesajul meu axat pe esenţa ideilor. Textele au fost însoţite, în limita posibilităţilor, de fotografii, hărţi, grafice, tabele sau scheme, înserate cu scopul de a uşura înţelegerea fenomenelor prezentate, un fel de explicitare sub alte forme a materialului prezentat. Anexele prezente în cărţile scrise de mine vin să argumenteze, o dată în plus, ideile expuse, dar şi să incite cititorul la căutarea şi găsirea elementului (sau elementelor) de noutate.

  1. M.: Se spune despre monografişti că sunt dominaţi de fenomenul însingurării, unul

indus de starea de acribie. Este o „boală” să fii monografist într-un modernism dus dincolo de limitele acceptabilului?

I.A.: Deşi am un temperament coleric, vulcanic, mă „aprind” uşor şi mă liniştesc tot la

fel de repede. Sunt o fire ce simte nevoia să se exteriorizeze, să comunice mereu cu cei din jur, fiindu-mi străină izolarea sau singurătatea, dovadă prieteniile trainice legate de-a lungul anilor cu mulţi colegi şi cu mulţi foşti elevi, prietenii ce dăinuiesc şi astăzi. Fenomenul însingurării m-a cuprins şi şi-a manifestat prezenţa în acele perioade din activitatea mea în care a trebuit să îndeplinesc planul de elaborare a proiectelor mele, în special cele de finalizare a lucrărilor propuse. Ani în şir m-am închis în arhive sau am mers pe teren, mai ales în perioada de după Revoluţie când accesul la arhive a fost mult mai lesnicios. Rigurozitatea în cercetarea documentelor m-a caracterizat permanent dând, astfel, exactitate punctelor de vedere exprimate. Lucrările monografice scrise de mine nu au toate acea linie impusă de Gusti, ele apropiindu-se de ceea ce îşi propunea învăţătorimea secolului trecut Având acces la date privind istoria satului natal, Borolea, m-am hotărât în anul 2007, când localitatea aniversa 575 de ani de la atestarea sa documentară, să scriu acel studiu monografic care trebuia să vizeze caracterul răzeşesc al acestei localităţi moldave. Este adevărat că în anii următori am scris şi alte lucrări ce se apropie de stilul impus de mine, întrucât mi s-a părut că acest gen este mai accesibil pentru factura mea şi mai uşor perceptibil pentru cititor. Pasiunea de monografist nu s-a transformat într-o boală, dar este un mod destul de util şi plăcut de a da un rost existenţei mele şi de a da cititorilor câteva cărţi ce le-ar putea ostoi dorinţa de a citi şi, mai ales, de a se informa.

  1. M.: S-au scris monografii şi în comunism, doar că ele erau pline de mistificări şi un stil

triumfalist. Cum vi se par monografiile şi studiile scrise după Revoluţie?

I.A.: Voi face precizarea că referirile şi observaţiile mele privesc acele lucrări apărute în judeţul nostru, pe unele le-am citit, la unele am fost prezent şi la lansarea lor, iar multe au fost surse bibliografice pentru cărţile mele. Sunt multe lucrări scrise în acea perioadă întunecată a comunismului, dar autorii au avut grijă ca pe lângă cele câteva fraze „specifice” timpului, să aducă un text ca rezultat al unor cercetări serioase. Aşa sunt lucrările distinsului învăţător Ştefan Ciubotaru, de la Suliţa, sau cele ale grupului de profesori de la Dorohoi, printre care amintim pe Gheorghe Amarandei, Gheorghe Grigoraş şi mulţi alţii. Fireşte că acele mistificări ce s-au strecurat în multe din lucrările acelei perioade, trebuie corectate şi explicitate, fără a fi respinse modo – grosso. Este necesar ca cei care scriu monografii să explice cum de în perioada 1949 – 1960, sătenii noştri declarau că aveau doar 1-2 oi şi o vacă, şi aceea stearpă, sau 1-2 pomi în grădină, de frica de a nu fi impuşi la cote sau impozite mari. Sau de ce după anul 1975, producţiile la hectar erau de peste 10000 – 15000 kg porumb, de 60000 kg sfeclă de zahăr la hectar, sau cum de vacile dădeau zilnic o cantitate de lapte de neimaginat? După anul 1989, dar cu precădere după anul 2000, numărul acestor lucrări monografice a crescut, astăzi fiind puţine sate din această parte de ţară care nu au propria monografie. E drept că unele nu sunt monografii în sensul deplin al genului, ci doar „pagini monografice”, dar respectă unele tendinţe în ceea ce priveşte culegerea datelor, prelucrarea acestora, compararea lor cu perioade aproximativ egale (5 -10 ani), relaţionarea cu specificul comunităţilor studiate şi a tradiţiilor locale, a obiceiurilor locului. Am mai constatat că puţine monografii au în conţinutul lor scheme ale unor arbori genealogici pentru unele familii care şi-au pus amprenta pe specificul localităţilor respective, începând cu 2-3 secole în urmă.

  1. M.: S-a scris „Cartea Jijiei” ca o poveste a acestui râu cu accent pe geografie, istorie şi

mitologie. Cum „vedeţi” o „Carte a Başeului”?

I.A.: Cunosc lucrarea şi, personal, o consider un început de enciclopedie a acestui râu, dacă

nu cumva chiar este. Cei care au scris „Cartea Jijiei” sunt personalităţi marcante ivite din zona „udată” de Jijia: Alexandru Zub, Nicolae Turtureanu, Maria Baciu, Eugen Nicolau, Constantin Adam, Demostene Botez şi mulţi alţii. Mi-a mai plăcut şi modalitatea cum autorii şi-au împărţit zonele de prezentare. În ceea ce priveşte „Cartea Başeului” cred că se poate scrie, fiindcă şi această zonă, care se întinde cu mult peste 100 de kilometri, a dat personalităţi mari ale ţării şi locurilor, problema este de convergenţă a ideilor şi abandonare a efectelor divergente ce ar putea să apară dinspre atâtea „supraeuri”.

  1. M.: În cimitirul din Hăneşti odihneşte somnul de veci istoricul şi cercetătorul ştefanolog

Leon Şimanschi, pe care l-aţi cunoscut bine. Ce v-a impresionat la această personalitate a istoriei româneşti?

I.A.: Înainte de a-l cunoaşte personal, mai întâi am străbătut studiile sale cuprinse în Colecţia

de documente din istoria României (D.I.R.), o colecţie ivită dintr-o colaborare cu personalităţi istorice de mare valoare, cum ar fi C. Ciuhodaru sau Ioan Caproşu. I-am mai citit şi adnotat articolele şi studiile publicate în „Analele de Istorie” ale Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi sau din alte publicaţii de specialitate, cum ar fi cele editate de Mănăstirea Putna. E de recunoscut că pentru partea medievală a istoriei României, Leon Şimanschi a fost şi rămâne, încă pentru multă vreme, un exeget al textelor acestui timp istoric şi un bun cunoscător şi interpret a perioadei de domnie a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, un autentic ştefanolog, după cum a şi fost denumit. Prima întâlnire fizică, şi nu prin operă, cu Leon Şimanschi, s-a întâmplat în anul 2006 în localul Primăriei din Hăneşti. S-a înfiripat repede o discuţie despre copiii lui Alexandru cel Bun – Iliaş şi Ştefan – întrucât în anul 1432, când Borolea este atestată documentar,, primul copil era domnul Moldovei. Atent la ceea ce spunea, cunoscător a unor detalii din istoria domniei lui Ilie (Iliaş), pe care mi le-am însuşit, Leon Şimanschi mi-a recomandat şi câteva lucrări ce puteau fi consultate, pentru a reface, mai fidel, istoria Borolei din acea perioadă. Tot atunci mi-a tradus cuvânt cu cuvânt textul-copie privind atestarea satului Borolea, text scris în limba slavonă şi existent la Arhivele Centrale Bucureşti. Modest, sincer, atent la tot ce era în jurul său, bine informat, un erudit de marcă, un boem şi un altruist cum rar întâlneşti, cercetătorul Leon Şimanschi rămâne o făclie ce încă arde şi care, prin ideile şi scrierile sale, va lumină încă generaţii de viitori istorici.

  1. M.: În ansamblul studiilor şi cercetărilor realizate, ce a adus nou seria de lucrări pe

care le-aţi dedicat satului natal, Borolea?

I.A.: Celor două lucrări despre satul Borolea, lucrări pe care le-am amintit deja, li se vor

adăuga, cât de curând, încă una: „Borolea şi vechi familii ale satului”, în curs de apariţie, şi care va fi lansată cu prilejul sărbătoririi a 585 de ani de atestare documentară a satului – 26 august 2017. Voi aduce în faţa cititorilor ceva în plus despre îndelungata istorie, de aproape şase secole de existenţă a satului şi, poate, şapte sau opt secole de existenţă a primelor nuclee de locuire pe aceste meleaguri – odaia şi câşla. Ca să revin la esenţa întrebării vă pot spune că din studiul perseverent pe care l-am făcut cu documentele în faţă reiese clar că locuitorii satului meu natal niciodată nu au părăsit pământul borolean, indiferent dacă le-a fost greu, de multe ori foarte greu. Cel mult s-au retras din calea năvălitorilor, pentru scurt timp, în codrul de altădată şi care adăpostea împrejurimile, iar mai târziu, în pădurile din jur. Borolenii şi-au păstrat continuu vechea vatră a satului, cel mult au extins-o, începând cu secolul al XVII-lea, spre sud-est. Cu aceeaşi putere a documentelor am argumentat ceea ce era cunoscut de istorici: că Borolea a fost un sat de răzeşi, unul reprezentativ pentru partea de nord a Moldovei, alături de alte sate din această regiune, evoluţia sa făcându-se prin treceri succesive de la satul domnesc la cel boieresc, apoi de la cel boieresc la cel răzeşesc. Un interesant fenomen istoric îl cunoaşte satul Borolea pe la sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, când unii răzeşi încep să dispară, răzeşia fiind preluată de mazili (micii boieri), fenomen stopat de instaurarea regimului „democrat-popular”, în anul 1945 când, o mare parte dintre ei au fost deportaţi, instituindu-li-se domicilii obligatorii (D.O.) în alte zone ale ţării. Deosebit de interesant pentru locuitorii de azi, dar şi pentru cei care vor veni, mi se pare a fi cunoaşterea vechilor familii ale satului, descendenţii acestor familii, înaintaşii noştri, cei care au participat activ la cele mai importante evenimente din istoria ţării, cu eroii lor. Din lucrările mele, cititorii au înţeles şi că marile donaţii făcute de medelnicerul Gheorghe Marcu (Biserica satului), banii daţi pentru construcţia şcolii primare de către Vasile Stroescu, terenul pentru şcoală donat de Gheorghe Corbu şi Nicu Pillat, clădirea pentru Primăria comunei şi terenul din jur donate de Gheorghe Cazacincu sau Casa Parohială, donată de comunitatea boroleană, toate reprezentau acte de suflet şi ajutoare pentru fiii satului şi urmaşii lor. Ca să nu mai vorbim că pământul Borolei a dat oameni de seamă – miniştri, senatori, generali, cadre universitare, cercetători, jurişti, medici, profesori sau ofiţeri -, dar şi că pe aici au trecut mari personalităţi culturale. Satul mi-a permis să adun într-un buchet frumos şi nestematele folclorice plămădite de autorul necunoscut dintre care, multe, circulă şi astăzi.

  1. M.: Există o dezbatere păguboasă pentru naţiunea română cu referire la predarea

religiei în şcoli. Din calităţile de om de cultură, profesor şi monografist, spuneţi-ne care sunt pierderile produse de acest atac fără precedent la ora de religie?

I.A.: Ca fost învăţător şi profesor ( 44 de ani), la gimnaziu şi la liceu o perioadă destul de

îndelungată, cu experienţa câştigată atât în mediul rural cât şi în cel urban, dar şi ca fost elev căruia i s-a predat şi lui o asemenea disciplină câţiva ani, afirm cu nici o reţinere că atacul este destul de brutal, lipsit de un bun simţ elementar. Unii dintre aceşti colportori nu au nici cele mai elementare cunoştinţe de pedagogie. Ei nu înţeleg că în formarea personalităţii umane, un rol important îl are morala venită dinspre acţiuni morale, exemple de moralitate şi din educaţia morală. Cred că obiectul „religia” trebuie menţinut în şcoală însă predat diferenţiat şi de cadre didactice de specialitate foarte bine intenţionate, aşa cum se făcea încă din deceniul VIII al secolului al XIX-lea în învăţământul primar de stat. La clasele mici (V-VIII), baza cunoştinţelor de religie să se regăsească în mici povestioare, poezii sau naraţiuni, aprecierea să se facă pe bază de calificative, iar comportamentul cadrelor ce predau această disciplină să fie „modelul perfect” pentru un elev. Pentru clasele IX – XII sunt adeptul predării istoriei religiilor sau a marilor religii ale lumii.

  1. M.: La ce titluri, având ca autor pe Ilie Avârvări, să se aştepte cititorii?

I.A.: După cum v-am mai spus, în august 2017 voi lansa lucrarea „Borolea şi vechi familii ale satului”. Dacă sănătatea şi timpul îmi vor permite, în toamna anului 2018 mi-am propus să scot un volum care să marcheze două secole de la declararea localităţii Săveni ca târg, lucrare ce se va numi, probabil, „Târgul Săveni – centru comercial şi meşteşugăresc”. Nu abandonez nici o idee mai veche, aceea de a întocmi un album intitulat „Săvenii de altădată”, şi care va avea anexat un CD cu melodiile unor lăutari vestiţi ai târgului.

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus