PRIZONIER  ÎN  CUŞCA  IUBIRII

PRIZONIER ÎN CUŞCA IUBIRII

RECENZIE DE GEORGICĂ MANOLE

2Există trei-patru teme mari pe care poeţii tineri le abordează în cărţile lor de debut. O astfel de temă este cea a iubirii. Pus sub influenţa tensiunii unui citat, ce-ţi dă eternitatea clipei de gândire a lui Emil Cioran, volumul de debut poetic al lui Samuel Pascariu are un titlu derutant: „Eroare” (Editura „Smart Publishing”, Bucureşti, 2017, ilustraţii Sabina Cânipariu). Cineva spunea că se scrie mai uşor o poezie a urii decât una a iubirii. Şi aceasta fiindcă ura este comunicabilă, pe când iubirea nu. Ura se supune unor deschideri (de sine), pe când iubirea unor închideri (în sine): „Ceva zace la mine-n torace, / Ceva ce nici ziua, nici noaptea nu tace. / E inima căreia nu îi mai place, / Îmi şoptesc încet, te rog, nu o mai face. // Ceva zace la mine-n torace, / Ceva ce niciodată nu-mi dă pace. / E sufletul care încet se desface, / Şi-mi zice întruna, te rog, nu te mai preface” („Confesiune”).

Simţind că iubita este un „actor complet” şi că ar stăpâni bine arta mimării, poetul cere acesteia o asumare totală a sentimentului. Feedback-ul nefiind pe măsura aşteptărilor, orizontul poetului se populează cu un şir lung de tragedii care îl fac să se regăsească într-o stare de obiect în dragoste, de om strivit, de ţintuit într-o cuşcă a iubirii: „Vântul bate-n suflet tare, / Nu mai am nicio scăpare. / Şi deşi aş vrea să mor, / Când te văd, de al tău dor, / Nu pot, căci ceva în mine, / Strânge din dinţi şi mă ţine. / Şi mă leagă de un stâlp, / Ca un ghiocel plăpând” („Împotriva voinţei mele”). Nu ştiu dacă l-a aprofundat pe Kant, dar la el va găsi explicată disjuncţia dintre dragoste şi voinţă.

Întrezărind un posibil sentiment al înstrăinării, Samuel Pascariu îşi imaginează posibile stări, toposuri, reacţii, toate ca rezultat al unei angoase existenţiale: obişnuinţa cu întunericul dragostei şi adaptarea la starea de gheaţă a celuilalt ca posibil locuitor al unui întunecat şi rece mormânt, retragerea în droguri, locuirea într-un abis întunecat, transformarea trupului într-o maşinărie fără manual de utilizare, regăsirea în durerea unei răni deschise, veşnic hoinar în întunecatul pustiu al nopţii etc.: „Dacă aş avea aripi să zbor cum visam / eu când eram mic, aş vrea să ajung / într-un abis întunecat, în care să fiu / eu şi cu mine, fără lume care să mă / enerveze, timp care să meargă, / păsări care să ciripească. // Dacă aş avea două inimi, / pe cealaltă aş păstra-o în caz că / mi se frânge. Aş păstra-o de rezervă / dacă ea se gândeşte să o rupă / pe cea iniţială în bucăţi” („Vis”).

În puţinele momente de abandonare a stărilor de angoasă şi când germenii geloziei îşi mai diminuează din intensitate, Samuel Pascariu scrie poeme (elegii) în care trece mental prin locurile pe unde a fost cu iubita, ceartă inima care stă să-i cadă din corp, îşi alătură inimile transformându-le în două vase comunicante ce alcătuiesc un vers frumos, se imaginează călător într-un tren spre paradis, purcede la reîntruparea iubitei într-o stea, opreşte chimia dintre cei doi la capitolul dezintegrării, ia vântul care bate şi-l trece prin suflet ori alte stări prielnice poeziei: „Modelată din pământul uscat / din care venim, ai apărut tu, / cea cu ochi mari şi frumoşi / ca două rozete, cu părul împletit / lin şi lung, cu buzele roşii / ca sângele ca să mă înnebuneşti. / Să mă înnebuneşti într-un fel, / încât să nu mite mai pot / scoate din minte. / Acum „bravo. Ai reuşit! // (…) // Închid ochii. / Îmi pun mâna catifelată pe umărul meu / aspru şi simt…simt o / conexiune puternică. / Încet vine şi mirosul ei de parfum de liliac. / Dar, la un moment dat, îşi retrage mâna, / încet şi calm, iar puterea se pierde-n vid. / Deschid repede ochii şi mă cuprinde / un val de tristeţe” („Elegie pentru ea”).

Stilul „reportericesc”, asumat constatativ, diminuează din valoarea versului, aspect care mă face să cred că Samuel Pascariu nu despre iubire a vrut să vorbească cât mai ales despre egoul său rănit. Să reţinem trei poeme, pe cât de bune, pe atât de reale în ceea ce priveşte demersul poetic: „Adevărul este că / nici nu ştiu / ce vreau de la viaţă. / Dar adevărul este că / nici viaţa nu ştie / ce vrea de la mine. // Şi aşa, eu şi viaţa / ne completăm / unul pe altul” („Abstract”); „Iubito, / Eşti ca un curcubeu. / Vii când te aştept / mai puţin, / Şi pleci când / mi se face mai drag / De tine” („Adulter”); „Hai la librărie, / Poate ai nevoie / De ceva.” / „Da. / De o radieră, / Să te şterg / Din viaţa mea” („Librărie”).

Oricum, Samuel Pascariu pare a fi un prizonier în cuşca iubirii. Trebuie să iasă cât mai repede de acolo şi să-şi pună în valoare nervul poetic pe care îl are din plin.

 

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus