„POEŢI” PENTRU TREI ZILE

„POEŢI” PENTRU TREI ZILE

RECENZIE de GEORGICĂ MANOLE

Maria Moisoiu e, în primul rând, poetă. Cinci volume de poezii stau în raftul cu opera sa: „Legenda satului de altădată” (2010), „Pasageră-n trenul vieţii”(2011), „Ecouri…” (2011), „Videoclipe” (2012) şi „Ispitele gândului”(2012). Dacă în primele patru volume Maria Moisoiu e percepută, după cum spunem într-o cronică pe care am scris-o acum 5-6 ani, „ca apropiată idealului clasic al omului”, în cel de-al cincilea volum „trece deseori peste linia continuă, călcând şi în spaţiul dominat cu aroganţă de omul postmodern. O face cu discreţia şi modul în care un şofer mai taie o curbă sau mai depăşeşte viteza legală, având grijă să nu producă o falie între prezent şi trecut, luate ca principale repere de raportare existenţială”.

            Apoi, Maria Moisoiu abandonează poezia şi vine în spaţiul literaturii române cu două romane: „Sub cerul cu zodii” (2014) şi „Pe cărarea cu cireşi” (2016). Am scris şi despre aceste volume la timpul respectiv. Despre primul roman spuneam că „este o meditaţie asupra comportamentului celor care îşi duc viaţa dincolo de hotarele ţării, precum şi un fel de studiu psihologic a două lumi paralele (Valea Loirei şi Valea Dornelor). Meritul autoarei creşte şi prin arta de a stabili o relaţie bijectivă între cele două spaţii, relaţie accentuată de sentimentul dominant al suprapunerii imaginilor şi analogiilor”. În celălalt roman Maria Moisoiu apelează „la experienţele derivate, urmând o concentrare pe secundar, filozofia autoarei fiind una a lateralităţii”.

           Recenta carte, „Seninul de trei zile” (povestiri din amintiri, Editura „Geea”, Botoşani, 2018) se încadrează pe linia jurnalelor, dar nu pe ale celor care apelează la un stil sec pus să scoată din joc elementele creaţiei literare. Plimbându-se pe Pietonalul Unirii din Botoşani, constată că emoţiile revederii cu foştii colegi de facultate, revedere ce urma să se întâmple peste puţin timp, o acoperea precum iedera un zid. Pentru a învinge această stare, încearcă să dea fiecărui fapt, fiecărei întâmplări, o semnificaţie, o încadrare într-un domeniu al artelor: într-o poezie, într-o fotografie, într-o pictură… Însă, toate aceste încercări se topeau sub gândul întâlnirii cu atâtea psihologii (se împlineau 50 de ani de la absolvire). Ce să le zică acolo, în incinta Hotelului Maria? Ce stil să adopte? Disputa se dădea între poeta deosebită, prozatoarea redutabilă şi formaţia sa ştiinţifică. Pe moment a învins cea de-a doua faţă şi s-a hotărât să le spună un basm. Şi în timp ce-l rememora, un grup de copii gălăgioşi, zborul a trei fluturi „ce-şi mutau aripile de pe o floare pe alta”, au determinat-o să abandoneze ideea cu basmul şi să gândească la „ziua Z şi ora H”, disputa fiind câştigată de poeta din ea: „Ziua aceea nu se poate uita!… / Era un zbor în grup, de fluturi / Un dans primăvăratic de-nceputuri / Nimfe şi vis amestecându-se / În mirajul clipei ameţitoare. / Plus alte minuni lăuntrice, / Poveşti de iubire… / La ora H s-a văzut lumina / Din clipa repede şivie izvorând / Şi-o ţandără de vis plutind / Că iubirea e dansul / Sau mai degrabă mirajul / În jurul unui trandafir. / În ziua aceea am văzut fluturi / Şi trufia lor de-nceputuri / De-a fi mereu tineri…”.

            Încet, încet, emoţiile au dispărut, toate metamorfozându-se într-o stare de bucurie una a revederii cu foştii colegi. Dar această bucurie trebuia împărtăşită tuturor, chiar şi unei necunoscute „într-un costum de sport şi cu geantă tip rucsac”. Totul până în momentul în care a apărut prima colegă, Veronica (pictoriţa florilor), apoi Trandafira, apoi Florin… Şi de aici cartea-jurnal prezintă filmul celor trei zile petrecute la Botoşani, împreună cu o parte dintre colegii săi.

De remarcat preocuparea Mariei Moisoiu de a da „jurnalului celor trei zile” un caracter reflexiv. Spre exemplu, conducându-şi colegii pe urmele lui Eminescu, scrie: „Nu-i de ajuns să ne mândrim că trăim pe acest pământ fertil şi să ne îndestulăm numai cu dulcea-i poezie. Avem datoria să-l cunoaştem pe Eminescu. Căutarea unui ideal, chiar dacă treci peste puntea realului spre ireal, se numeşte Eminescu”.

            Prin întregul text adie un vânt al sincerităţii izvorât din spiritul liber, excesiv de liber al autoarei. Nici o supunere la legături, gândurile despre aspecte intime / păcate din viaţa fiecăruia ies la suprafaţă, ele fiind prezentate cu o candoare şi o sensibilitate întâlnită numai la poeţi.   O explicaţie vine la pagina 91: „Cât despre păcate, nu ştiu la câte are dreptul un om, dar ştiu de la poeţi că, ei, au dreptul la trei: să cânte iubirea şi locul unde s-au născut, să creadă în viaţă, în legende, în mituri şi să mute cu câţiva centimetri, mai încolo, hotarul vieţii de apoi. Îndeplinindu-le, li se iartă, bineînţeles, dacă înţeleg să-şi trăiască viaţa gândind în nopţile de veghe mai mult pentru alţii decât pentru sine”.

            Veniţi pentru trei zile pe plaiul poetului naţional, colegii Mariei Moisoiu, aflaţi toţi cam la prima bătrâneţe, după o categorisire a lui Livius Ciocârlie, tot atâtea zile au devenit poeţi. Meritul aparţine în totalitate autoarei.

coperta moisoiu

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus