POEME PENTRU SĂNĂTATEA NEAMULUI

POEME PENTRU SĂNĂTATEA NEAMULUI

RECENZIE de GEORGICĂ MANOLE

O carte manifest e un beneficiu pentru ieşirea din adormire. Un astfel de volum este şi cel scris de Girel Barbu: „Vânzătorul de lumină” ( poezii creştine, prefaţă Valeriu Butulescu, Editura „Omega”, Buzău, 2018, 102 p.). Deşi puţine pagini, densitatea ideatică duce către un punct de convergenţă bine definit: revenirea la sat ca centru al universului şi la credinţa care unifică Cerul cu Pământul. Îl asemăn pe Girel Barbu cu o frunză care, indiferent de anotimp, nu vrea să moară, ci se luptă pentru a-şi continua menirea întru existenţă. Poetul stă semeţ când într-un mugur gata să pleznească a viaţă, primăvara, când într-o frunză ce tremură în arşiţa verii, lasă loc vieţii când cade sub vântul toamnei, ori se încăpăţânează să-şi menţină veşnica verdeaţă într-un ac de brad, iarna. Lumina din cuvintele alese de Girel Barbu trec printr-un proces original de (foto)sinteză, transformându-se în poeme: „Se mai roagă în mine un ţăran, / Cu palmele crăpate la piept împreunate / Şi mă întreb, de nu cumva în van, / Mai locuiesc ţărani adevăraţi prin sate? // Mai e vreun vis cu noi contemporan, / Ori toate au fost demult visate? / Se mai roagă încă în mine un ţăran, / Cu palmele la piept împreunate. // Mă doare ploaia căzută pe tăpşan, / Şi vântul adormit cu luna dârdâind în spate / Mi-e dor de un copil călare pe-un cârlan / Cu amintiri în traista vieţii strecurate. // Se mai roagă încă în mine un ţăran.” („Rondel”).

Supus unei priviri psihologice – unei priviri normale, nu piezişe – Girel Barbu poate fi pus sub semnul procesului de autoactualizare. Satul este cel care îl determină să se supună acestui proces aplicat propriei personalităţi. Deşi sensul este invers, întâlnim un conservatorism organicist eminescian, dublat de unul social. Girel Barbu atenţionează că orice autoactualizare ce vizează evoluţia şi dezvoltarea capacităţilor umane, nu se poate face fără un raport cu civilizaţia satului: „Sunt ultimul ţăran din Univers, / Care scrie cu miei pe deal un vers! / Nu sunt poet, cred că-aţi aflat / Ci doar un vis din somnul unui sat, / Să pun din mine o fărâmă / Proptea caselor ce se dărâmă, / Să mă zidesc în ghizde de fântână / Când norii ploaia o amână. / Pe uliţi vreau părere să mă-ntind, / Să treacă peste mine caii tropotind, / Şi străbunii venind cu alai / Să mă calce în picioare de Rai / Să ne-ntâlnim la nunţile de primăvară / Ca în poveştile de odinioară”(„Cântec rezemat de-un nor”).

Realitatea îl obligă pe Girel Barbu să constate că, din cauza globalismului şi a postmodernismului, satul nu mai poate să asigure de la sine devenirea umană, aşa cum o făcea până în interbelic. Prin poezia din acest volum, autorul încearcă o readucere a acestui topos la locul pe care îl avea, acela de centru al lumii. Simt eu, ca cititor, că Girel Barbu plusează şi vrea să redea satului vechiul titlu de nobleţe, acela de purtător al sensului istoriei, titlu furat de comunişti şi acordat proletariatului: „Am fost cu dragostea contemporan / Şi palmele crăpate de ţăran, / Cu grâul ce se visa pâine pe câmpie, Vecin şi neam cu-n tril de ciocârlie. // Am fost contemporan cu dorul şi oftatul / Şi uliţa ce ridica spre ceruri satul, / Prieten bun cu mărul de la drum / Şi umbra lui ce răspândea în jur parfum. // Am fost contemporan cu scârţâitul porţii / Cu nechezatul cailor în miezul nopţii, / Coleg de înflorire cu un tei / Pe deal foşnind ca doi derbedei. // Am fost contemporan cu ultima fântână / Unde feciorii ţineau fecioarele de mână. / Eu sunt cel din urmă copil contemporan / Cu jocul de-a pitita pe tăpşan.” („Amintiri”).

Girel Barbu caută soluţii de stopare a influenţelor ce pot dezorganiza satul şi de înlăturare a incongruenţelor ce duc la dispariţia accentuată a valorilor săteşti prin forma cea mai la îndemână lui, poezia. Scăderea demografică, neputinţa de a se mai lega de pământ, l-au făcut pe ţăran tot mai dezrădăcinat. Ar fi nevoie şi de o autoactualizare a acestuia. Poetul dă şi o soluţie, să refacă legătura cu Cerul şi, imediat, va simţi şi mirosul pământului, legătură atât de bine redată de Brâncuşi prin „Coloana infinitului”. Se va începe de aici fiindcă, se ştie, comuniştii au reuşit doar să-l dezrădăcineze, dar legătura cu Cerul nu au reuşit să i-o rupă definitiv: „Nu vă întristaţi ţărani, / Fiţi puternici în fiinţă; / Criză nu e, că nu sunt bani, / Criză este de credinţă! // Nu plângeţi ziua de mâine, / Capul sus, cum se mai spune; / Criză nu e că   nu-i pâine, / Criză e de fapte bune! // Nu rămâneţi în blocaj, / Persistaţi în rugăciune; / Criză nu-i că e şomaj, / Criză e de-nţelepciune! // Vedem toţi ce se petrece, / Că e tânăr sau bătrân; / Criza vine, criza trece / Consecinţele rămân!” („Criza vine, criza trece”).

Acest volum ar trebui să se afle pe mesele interpreţilor de muzică populară sau a celor de romanţe. Un vaiet de doină transpare din fiecare poem. Lui i se adaugă urme adânci de nostalgie, dar şi strigăte de durere: „Unde-au apus ţăranii / În ce decret i-aţi îngropat, / De ce nu se mai văd sărmanii, / Primăvara la arat? // Doar ei îşi mai păstrau vârsta într-o icoană, / Şi mai stăteau la cină cu Iisus / Şi mai plângeau de dor la vreo pomană, / Acum unde ni i-aţi dus? // Doar ei mai cărau crucea unui cântec / Flămânzi, desculţi şi goi. / Noi vă rugăm frumos, din suflet,/ Daţi-ne ţăranii înapoi!” (Daţi-ne ţăranii înapoi”).

Girel Barbu este un poet al pătimirilor noaste de azi, unul de care starea naţiunii are nevoie pentru a se însănătoşi. Putem spune că poeziile lui Girel Barbu sunt poeme pentru sănătatea neamului.

 

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus