Pe urmele sfântului botoșănean  Ioan Iacob Hozevitul – în Țara Sfântă

Pe urmele sfântului botoșănean Ioan Iacob Hozevitul – în Țara Sfântă

 

Sf. Ioan Iacob Hozevitul –botoşăneanul  ajuns SFÂNT

 

Cuviosul Ioan Iacob Hozevitul de la Neamţ  s-a născut la 23 iulie 1913 în satul Crăiniceni, comuna Horodiștea, fostul judet Dorohoi, într-o familie de ţărani foarte credincioşi.

 

  • Pelerini din toate colțurile pământului vin să se închine la moaștele celui mai recent sfânt din toată lumea creștină contemporană

La începutul acestui an am avut oportunitatea unei călătorii neașteptate în Țara Sfântă. În cele câteva zile petrecute acolo, timpul s-a dilatat până la cuprinderea a tot ceea ce amintește de viața pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, și am devenit pelerin. Această transformare se întâmplă multora dintre cei care ajung pentru prima dată în acest ținut binecuvântat și e firească. Aici, Domnul nostru Iisus Hristos se lasă descoperit la orice pas și odată cu El, sunt descoperiți toți cei care L-au slujit în cele două milenii scurse de la Înălțarea Sa. Și afli tu, român, că o mulțime de monahi de-ai noștri au ajuns în Țara Sfântă și au rămas aici, nevoindu-se până la sfârșitul vieții lor. Și din rândurile lor s-au ridicat și Sfinți iar unul, care a trăit cel mai recent, e botoșănean…

             La Sfântul Mormânt

Punctul de plecare al acestor destine îl constituie Mormântul Domnului, înconjurat de Biserica Învierii, centrul Creștinătății.

Aici s-a săvârșit cea mai înfricoșată dramă din istoria omenirii. Aici, fiii oamenilor au încercat să-L omoare pe Fiul lui Dumnezeu, dar tot aici s-a săvârșit cea mai mare minune din câte s-au făcut sub cer. Hristos a înviat din morți, dându-ne tuturor iertare și viață veșnică.

Aici ajung zilnic mii și mii de pelerini care vin și se roagă fiecare în graiul sau și după credința sa.

Prima vizită la Sfântul Mormânt te marchează teribil. Cum intri în Biserica Învierii, la numai câțiva pași de ușa de la intrare ajungi la Piatra Ungerii, locul unde trupul lui Iisus, coborât de pe cruce, a fost uns cu smirnă și aloe și pregătit pentru a fi înmormântat. Lespedea de piatră roșiatică, de forma unei pietre funerare, unsă în permanență cu mir, este primul loc de închinare și de contact cu urmele Mântuitorului.

In dreapta, dacă urci o scară alcătuită din niște trepte groase, ajungi pe Golgota. Aici, într-o încăpere, sunt două altare. Altarul de sud este înălțat pe locul unde a fost dezbrăcat Domnul de haine și pironit pe Cruce și aparține catolicilor. Altarul de nord aparține credincioșilor și este înălțat pe locul unde a fost înfiptă crucea cu Domnul răstignit. Aici, în pardoseală se află o scobitură în care poți să bagi mâna și unde se spune că s-ar fi găsit craniul lui Adam, încheindu-se astfel un ciclu al Omului pe pământ.

In stânga Pietrei Ungerii, în mijlocul unei rotonde uriașe susținute de 18 coloane de piatră, se află Sfântul Mormânt-locul cel mai sfânt al creștinismului de pe toată fața pământului. O mulțime de pelerini așteaptă în tăcere să pătrundă în acest locaș sfânt. Cele câteva momente care ți se oferă să intri pe o ușiță mică, să te închini și să săruți piatra Sfântului Mormânt sunt foarte prețioase. Le trăiești la cea mai mare intensitate emoțională și nu te saturi de ele. Și te așezi din nou, cuminte, la coada groasă a pelerinilor, ca să mai ajungi odată să te închini aici…

Aici, în această incintă mică, de câteva sute de ani se întâmplă de Sfintele Paște o minune inexplicabilă științific, scânteia dumnezeiască ce coboară din ceruri deasupra Capelei Sfântului Mormânt, pe lespedea Mântuitorului și naște lumina Învierii…

  Domnul l-a chemat în Țara Sfântă

Aici, la Sfântul Mormânt, a ajuns într-o zi a lunii noiembrie a anului 1936, un tânăr monah român, pe numele său Ioan Iacob. Avea 23 de ani și era mistuit de dorința de a îmbrățișa viața pustnicească. A venit să se închine la Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit și a înviat Domnul nostru Iisus Hristos, hotărât fiind să rămână aici până la sfârșitul vieții.

În cei 24 de ani, cât mai avea de trăit, monahul Ioan Iacob va parcurge un destin tulburător, devenind ultimul și cel mai recent sfânt din toată lumea creștină contemporană.

                                                        *

          Dar ce spun biografii Sfântului ?

Ioan Iacob s-a născut în ținutul Botoșanilor, în satul Crăiniceni- comuna Păltiniș, la 23 iulie 1913, ca unic fiu al părinților săi Ecaterina și Maxim Iacob, primind din botez numele de Ilie. Rămas de mic orfan de ambii părinți (mama sa a murit când avea numai șase luni și la trei ani l-a pierdut și pe tatăl său, mort pe front) a fost crescut de bunica sa și de rude.

Primii ani de școală i-a făcut în satul natal, iar între anii 1926-1932 a urmat gimnaziul “Mihail Kogălniceanu” la Lipcani-Hotin și liceul “Dimitrie Cantemir” la Cozmeni-Cernăuți, fiind cel mai bun elev din școală. În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuți, ca să-l facă preot. Dar acesta, simțindu-se chemat de Dumnezeu la o viață mai înaltă, le-a spus: “Nu, eu vreau să mă fac călugăr!”

După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: “Mănăstirea!” Aceste momente hotărâtoare pentru destinul lui Iluță- cum îi spuneau cei apropiați- au fost povestite de către rudele sale care trăiesc și acum în Crăiniceni. Din clipa aceea tânărul Ilie Iacob nu a mai avut odihnă în suflet.

În vara anului 1933, cerând binecuvântarea duhovnicului său, acesta și-a luat cărțile sfinte, crucea și icoana Maicii Domnului din casa natală și a intrat în obștea Mănăstirii Neamț, unde face ascultare, la infirmerie și la biblioteca mănăstirii, fiind primit aici de către starețul Mănăstirii Neamțului, viitorul patriarh al României, Nicodim.

Anul următor pleacă în armată și își satisface stagiul militar la Dorohoi, în Regimentul 29 Infanterie. După terminarea stagiului militar, se reîntoarce la mănăstire. În data de 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare, rasoforul Ilie Iacob este tuns în monahism împreună cu încă 15 frați, primind, potrivit pravilei călugărești, un nou nume, cel de Ioan.

În noiembrie același an fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Ţara Sfântă împreună cu alți doi monahi din lavră, Claudie și Damaschin. Dacă confrații săi se vor reîntoarce în țară, Ioan Iacob va rămâne în Țara Sfântă.

Timp de doi ani Ioan Iacob se va nevoi într-o peşteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici îl cunoaște pe monahul Ioanichie Pârâială, care îi va rămâne ucenic credincios până la sfârșitul vieții. Acesta va povesti biografilor lui Ioan Iacob cum cuviosul se ruga noaptea, singur, hrănindu-se doar cu pesmeţi şi puţine fructe, răbdând multe ispite, pregătindu-se astfel pentru o jertfă și mai mare, la Mănăstirea „Sf. Sava“, unde va primi schima cea mare, post aspru, rugăciune şi slujire neîntreruptă, și unde va rămâne timp de opt ani.

                          Jertfă la Mănăstirea Sfântul Sava

Pentru a ajunge la această mănăstire, trebuie să apelezi la serviciile oferite de către o firmă arabă de transport, care are câteva microbuze la dispoziția turiștilor. Odată ajunse în fața cetății, grupurile de pelerini-bărbați intră în incinta ei, însoțiți fiind de un călugăr pe post de ghid, femeile fiind îndrumate pe un alt traseu, în afara mănăstirii.

Aici l-am cunoscut pe părintele Calinic, originar din Bacău, aflat de un sfert de veac în Țara Sfântă. După ce a fost închinător laic în Ţara Sfântă, la Aşezământul Românesc din Ierusalim, apoi lucrător la Complexul de la Ierihon, ridicat de părintele Ieronim Creţu, de un deceniu părintele Calinic este monah la Sfântul Sava și ghid pentru pelerinii români care vin aici să se închine.

Pe terasa mănăstirii, având în spate ca fundal un peisaj sălbatic din care ies în evidență o mulțime de chilii săpate în stâncă de-a lungul unui mileniu și jumătate, locuri de nevoință și rugăciune, părintele Calinic vorbește pelerinilor cu patos, istorisind despre miile de pustnici și despre sfinții monahi care s-au nevoit aici dar și despre datoria noastră, a creștinilor de a apăra credința în Mântuitor. Vis-a-vis de prăpastia care se conturează până jos, unde curge pârâul Cedrilor, izvorât din Grădina Ghetsimani, părintele Calinic ne arată nouă, pelerinilor, pe pereții stâncilor, uși mici de peșteri în care au trăit numeroși sfinți pustnici.

La această mănăstire, unde s-a nevoit la mijlocul secolului XIX, arhimandritul Irinarh Rosetti- ce va fi canonizat ca sfânt, se osteneau şi alţi câţiva sihaştri români. Aici a ajuns tânărul monah Ioan Iacob care va fi paracliser, ghid, ajutor de econom, bibliotecar. Aici va fi și infirmier de bolnavi – făcându-se cunoscut ca doctor și farmacist – îngrijind cu dragoste atât pe călugări, cât și pe numeroșii arabi și beduini, bolnavi sau răniți în război, care erau aduși la infirmeria mănăstirii. Cuviosul Ioan Iacob cunoscând perfect limba greacă, a citit aici în original şi a tradus din Sfinţii Părinţi, şi şi-a însuşit limbile arabă, germană şi franceză. Marea bibliotecă de aici, pe care Cuviosul Ioan Iacob a avut-o la dispoziție, impresionează prin cărțile rare extrem de prețioase. Având şi darul scrierii de învăţături şi versuri duhovniceşti, Ioan Iacob aşeza pe hârtie „dialogurile“ sale lăuntrice cu Dumnezeu, pe care le trimitea fraţilor săi din Ţara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.Pentru viaţa lui aleasă în ascultare, rugăciune şi priveghere, era apreciat de toţi vieţuitorii din mănăstire.

Între anii 1940-1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan Iacob a stat cu mai mulți călugări din Ţara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, el se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava și continuă aceleași ascultări și nevoințe.

                                                   *

Mănăstirea Sf. Sava, întemeiată în pustiul Iudeii, pe Valea Chebronului de către Sfântul Sava cel Sfințit în anul 478, ca așezământ al călugărilor anahoreți, este mânăstirea cu viaţa cea mai aspră, cea mai ascetică din Ţara Sfântă. După 15 secole de existență, aceasta se înfățișează și azi ca o cetate a ortodoxiei care nu a fost cucerită niciodată, o vatră uriașă care a dat Bisericii lui Hristos generații întregi de sfinți, cuvioși, mucenici, ierarhi, apologeți. Aici sunt adăpostite moaștele ctitorului mănăstirii, Sf. Sava Sfințitul. Aici este și mormântul Sfântului Ioan Damaschin-unul din marii părinți ai Bisericii Ortodoxe din veacul al VII-lea, părintele muzicii psaltice, autor al cărții „Dogmatica”, aici se află o raclă uriaşă care adapostește moaştele sfinţilor cuvioşi ucişi de perşi.La această mănăstire că­lu­gării nu muncesc, doar se roagă. Pentru mun­cile agricole sunt angajaţi oameni, pentru curăţenie la fel. Călugărul are chilia lui, pravila lui, slujbele la care participă obligatoriu. Rugăciune şi iar rugăciune, post şi lupta cu ispitele. Și acum viața monahilor de aici e foarte aspră, ascetică. Aici se poate vedea racla cu moaştele Sfântului Sava cel Sfinţit,cel care le-a spus ucenicilor săi încă din timpul vieţii că trupul său neputrezit va fi mutat de la mănăstirea sa, dar că va odihni mai târziu la Lavra pe care a întemeiat-o el. Această profeţie s-a îndeplinit atunci când au fost furate sfintele moaşte ale Sfântului Sava de către cruciaţi în timpul primei cruciade (1096-1099), împreună cu multe alte moaşte, şi aduse la Veneţia, în Italia, fiind păstrate într-o raclă aflată într-o biserică închinată Sfântului Antonie. Aproape 900 de ani mai târziu, aceste moaşte au fost înapoiate pe 10 octombrie 1965 patriarhului Ierusalimului de către Papa Paul al VI-lea, cel căruia, în timpul unui viziuni, Sf. Sava i-a cerut să-i aducă acasă sfintele moaşte.

Egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe valea Iordanului

În anul 1947 Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României, Nicodim (cel care îi făcuse intrarea la Mănăstirea Neamțului) la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Așezământului Românesc din Ierusalim. În același an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe valea Iordanului (înființat atunci de Patriarhia română), aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.

Dar iată ce spun biografii acestuia despre acea perioadă din viața acestuia…

…Timp de 5 ani Cuviosul Ioan Iacob a săvârșit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinții Părinți cu învățături pentru călugări și pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovnicești, a înnoit chiliile și biserica schitului și, mai ales, viața duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din țară, pe care îi spovedea, îi împărtășea și le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neștiut de nimeni, fie în chilie, fie ieșind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca. Nevoința lui era aceasta: ziua nu mânca nimic până la apusul soarelui și rostea neîncetat rugăciunea din inimă, iar cu mâinile lucra la grădină, la întreținerea schitului și odihnea cu dragoste pelerinii care poposeau acolo. Noaptea săvârșea slujbele rânduite, spovedea închinătorii și se retrăgea câteva ore la liniște într-o peșteră de pe malul Iordanului, iar dimineața se întorcea la schit cu chipul luminat. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum și câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana și Magdalena, care îi erau fiice duhovnicești și se aflau sub ascultarea sa.

                                                  *

Nu am reușit să ajung pe malul Iordanului, în locurile unde a fost Schitul administrat de către Cuviosul Ioan Iacob, din cauza unor opreliști ale autorității palestiniene. Acestea vizează și turiștii și pelerinii. Am fost întorși din drum, arătându-ni-se gardurl de sârmă ghimpată și câmpul plantat cu mine. Am aflat însă de la monahi români care se nevoiesc în Țara Sfântă că până la abandonarea Schitului, Cuviosul făcuse adevărate minuni la acest așezământ românesc.

În obștea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul

din pustiul Hozeva

În luna noiembrie 1952, starețul Ioan Iacob s-a retras din ascultarea de egumen și, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obștea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat), loc în care se află și peștera unde a trăit pentru o vreme și Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul. Aici, au trăit în vechime mii de călugări, mulți dintre ei martirizați in vremea perșilor. Poate tocmai de aceea și cuviosul Ioan Iacob a ales pentru nevoință această mănăstire. Mănăstirea este situata la 7 km de Ierihon. După ce ieși din această localitate, urci panta unui deal de piatră albă, traversezi pârâul Horat și dai de un platou de unde încep munții Iudeii. După ce mergi pe jos cam un kilometru și jumătate, pe un drumeag de piatră, având în dreapta jos valea adâncă, prăpăstioasă, plină de peșteri a pârâului Horat, locuită până nu demult de către sihaștri, în față îți apare maiestoasă, Mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul.

                                                           *

Ce spun istoricii despre aceasta lavră?

Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul este săpată într-un perete de stâncă, pe locul unei străvechi așezări monahale de la începutul veacului al V-lea, situată la apus de Ierihon, pe valea pârâului Horat – Cherit – din Vechiul Testament, numit azi Hozeva, în preajma căruia a trăit Proorocul Ilie, în timpul prigonirii lui către regele Ahab. Mănăstirea greco-ortodoxă a fost întemeiată prin secolul al V-lea de către Ioan din Theba. Acesta a plecat din Theba Egiptului și a venit în pustiul Iudeii, în anul 480. Aici, el și-a găsit o peșteră în care s-a instalat ca sihastru. Călugării creștini au început a se așeza în pustiul Iudeii încă din secolul al IV-lea. Între secolele V si VI, deșertul Iudeii a devenit un deosebit de puternic focar monahal, aici fiind intemeiate mai bine de 70 de mănăstiri și sihăstrii călugărești, care de care mai ascunse si mai greu accesibile. În secolul al VI-lea, mănăstirea a ajuns foarte renumită, ea având drept conducător duhovnicesc pe Sfântul Gheorghe din Coziba, născut in Cipru, în jurul anului 550. Distrusă de către perșii necredincioși în anul 614, mănăstirea a fost reconstruită în perioada cruciaților. După alungarea acestora din Țara Sfântă, mănăstirea a rămas mai mult părăsită. A fost reconstruită în anul 1179, de către împăratul Manuel I Comneanul, ajungând însă apoi din nou în paragină. În anul 1878, un călugăr grec, numit Calinic, s-a așezat între vechile ziduri monahale din pustiul Iudeii, restaurând complet mănăstirea, lucrările de reparații încheindu-se în anul 1901. Biserica mănăstirii era închinată Maicii Domnului.

Astăzi însă, după reconstruiri și renașteri, biserica poartă drept hram pe Sfântul Gheorghe Hozevitul și pe Sfântul Ioan Iacob de la Neamț -Hozevitul. Într-un paraclis de lângă biserica centrală se găsesc Sfintele Moaște (craniile) ale călugărilor omorâți de către perși, alături de Moaștele întregi ale Sfântului Ioan Iacob de la Neamț. Tot aici se păstrează și mormântul Sfântului Gheorghe Hozevitul. Potrivit tradiției locului, aici se află peștera în care Sfântul Ilie Tesviteanul a petrecut vreme de trei ani și șase luni, mai înainte de a urca pe Muntele Sinai. In peștera Sfântului Ilie se păstrează icoana acestuia, în care sfântul este înfățișat ca fiind hrănit în chip minunat de către corbi. In vechime, mai circula pe alocuri și tradiția conform căreia Dreptul Ioachim, tatăl Maicii Domnului, s-a ascuns în aceste locuri, postind și rugându-se, vreme de 40 de zile, până ce un înger al Domnului i-a spus că Dreapta Ana, soția lui, va rămâne însărcinată și va naște o fată, care va fi Maică a Domnului.

                                                         *

            Aici, acum nu mai întâlnești vreun monah român. Un părinte grec ne știe însă limba și mai afli câte ceva.La poarta mănăstirii, pe partea dreaptă, se odihnește cu o cruce simplă la cap, ultimul monah român care s-a nevoit aici, Ioanichie Pârâială, cel care a fost ucenicul Cuviosului Ioan Iacob și care a stat lângă acesta până la finele vieții sale și a contribuit covârșitor la recunoașterea ca Sfânt a Cuviosului. Deasupra peșterii Sfântului prooroc Ilie Tesviteanul se află o altă peșteră săpată în peretele stâncii, la care nu se poate ajunge decât cu o scară înaltă. Aici s-a nevoit timp de trei decenii schimonahul Gavriil iar acum se nevoiește un alt monah al cărui nume nu este cunoscut. În Biserica legată de pereții de piatră, pe partea stângă sunt moaștele Sf. Gheorghe Hozevitul iar în dreapta, în Sfântul altar, moaștele Cuviosului Ioan Iacob – botoșăneanul ajuns Sfânt. Ele sunt întregi, așezate intr-un sicriu de chiparos și cristal. Sfântul pare un sihastru uscat de rugăciune, care doarme. În picioare are ghetele sale scorojite, purtate în timpul vieții. Pelerini din toate părtile lumii fac coadă la moaștele Sfântului și se roagă pentru ajutor. Înaintea mea, am auzit pelerini vorbind în limba franceză, în limba germană dar și în arabă. Când am ieșit din biserică, am întâlnit și un grup de pelerini creștini asiatici. Am întrebat pe o tânără, cu puținele cuvinte englezești pe care le știu, de unde vin și mi-a spus că din Japonia. Au aflat că aici sunt moaștele unui sfânt pe care îl cheamă Ioan Iacob Românul și care face minuni. I-am spus fetei că eu sunt român din chiar locurile de unde s-a născut Sfântul și aceasta a tradus repede informația celorlalți membri ai grupului, care m-au privit neîncrezători.      

          Să ne închipuim ce pelerinaj ar fi la moaștele Sfântului, dacă Patriarhia Română ar reuși aducerea lor în țară, la Mănăstirea Neamțului!

                                                           *

          La această mănăstire care îi găzduiește acum moaștele, Cuviosul Ioan Iacob nu a stat multă vreme, pentru că în anul 1953 se retrage, împreună cu ucenicul său Ioanichie Pârâială, într-o peșteră din apropiere, cunoscută sub numele de peștera Sf. Ana.

                                         Ascet în Chilia Sfânta Ana

          Coborând pe valea pârâului Horat, ajungi repede la Peștera Sf.Ana, pe care mulți o numesc acum „Peștera Cuviosului Ioan cel Nou Hozevitul”- în amintirea fericitului sihastru român. Peștera este situată la o înălţime de peste douăzeci de metri și este numită așa conform tradiției care spune că aici a venit Sf. Ana să se roage lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc. Sus se poate ajunge doar cu o scară de lemn. În apropiere mai sunt și alte chilii locuite cândva de sihastri vestiți. Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, Ioanichie Pârâială timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în cugetări și în doriri duhovnicești, răbdând tot felul de ispite, suferințe, lipsuri. Despre acești ultimi ani din viațra Sfântului a lăsat informații pentru posteritate chiar ucenicul său, monahul Ioanichie. La peșteră, Sfântul nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte și prin ucenicul său. Mânca o dată pe zi, pesmeţi, măsline şi smochine și bea puțină apă, iar noaptea dormea doar câteva ore, pe o rogojină aşezată pe o scândură, având o piatră drept perină. În sărbătorile mari și în posturi Sfântul Ioan săvârșea Sfânta Liturghie în paraclisul peșterii Sfânta Ana și se împărtășeau amândoi, el și ucenicul său, cu Trupul și Sângele lui Hristos, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate. În timpul zilei și în clipe de răgaz, ieșea în gura peșterii, la lumină, unde scria versuri religioase și traducea pagini patristice din limba greacă.       

Ucenicul său, monahul Ioanichie povestește despre acei ani de jertfă: „În peșteră, Sfântul avea câteva cărți sfinte și teancuri de manuscrise copiate, traduse sau compuse de el la lumina zilei sau, mai ales noaptea, la lumânare. Din aceste traduceri și din versurile sale îmi citea uneori și mie. Alteori, îmi povestea despre viața sa de copil orfan, plină de suferințe și lacrimi și adeseori plângea la rugăciune sau când vorbea cu mine. Era un suflet duios, blând, pașnic și foarte râvnitor apărător al Ortodoxiei Sfinților Părinți. Uneori îl supăra reumatismul, alteori dizenteria, alteori gândurile, iar alteori beduinii arabi care pășteau cămilele în apropiere și aruncau cu pietre în fereastra și în ușa chiliei sale. Dar el le răbda pe toate și nu zicea nimic, pentru a împlini cuvintele Sfintei Evanghelii.

Cea de-a doua încăpere a peșterii era mai mică. Aici se hrănea cu puținele merinde ce le primea. Alături se afla a treia încăpere, de fapt o firidă mai largă a mormintelor, căci erau așezate acolo trupurile celor ce se nevoiseră în peștera Sfintei Ana.

         În vara anului 1960, era bolnav şi suferea toate cu multă răbdare. Simţindu-şi sfârşitul aproape, miercuri 4 august, Ioan Iacob s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţa la orele 5 îşi dădu sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani. Ştiuse mai dinainte data sfârșitului său, pe care și-a însemnat-o pe peretele peșterii. După trei zile, fu înmormântat în aceeaşi peşteră de egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie. Trupul Sfântului a fost așezat în peștera mormintelor, în locul pe care și-l pregătise el însuși, de mai inainte. La moartea lui mulțimi de păsări s-au adunat la mănăstire, în chip minunat-povestesc cei apropiați.

                                                         *

            Mormântul său a rămas pecetluit vreme de 20 de ani, fiind aproape uitat în peştera „Sfânta Ana“. Doar câţiva pelerini români mai veneau aici din când în când, pentru a aprinde o lumânare şi pentru a se ruga. La 8 august 1980, odată cu un grup de pelerini, a venit şi un arhimandrit grec care pustnicise un timp în apropiere şi care fusese fiu duhovnicesc al Cuviosului Ioan. El îl visase într-o noapte pe părintele său care i-a spus să vină la acea peşteră pentru a-l vedea. A obţinut cu greu permisiunea stareţului mănăstirii, Amfilohie, dar la deschiderea mormântului, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu şi l-a numărat în ceata sfinţilor, pentru nevoinţa şi sfinţenia vieţii sale de pe pământ. Sfintele sale moaşte au rămas în peşteră până la 15 august, când au fost coborâte, cu prilejul hramului, pentru a fi expuse în Mănăstirea „Sf. Gheorghe Hozevitul“. Aici s-au slujit atunci 40 de Sfinte Liturghii, autentificându-se astfel sfinţenia vieţii acestui cuvios.

La 15 august 1980, acelaşi egumen, arhimandritul Amfilohie, îi pregăti raclă sculptată în lemn de chiparos, îl aşeză în ea, cu mare cinste, şi îl duse în procesiune, împreună cu câţiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim şi cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând sfintele moaşte în biserica cu hramul Sfântul Ștefan din incintă, unde se află şi moaştele Sfântului Gheorghe Hozevitul. De atunci, marele sihastru este cunoscut sub nume de Ioan cel Nou Românul sau Hozevitul, și zilnic vin pelerini ortodocși, și chiar catolici, ca să se închine la moaștele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toți cei ce se roagă cu credință, îl primesc. Această strămutare a moaștelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul sau Românul, este cinstit de toţi ortodocşii, dar, mai ales, de cei din România, Grecia, Cipru şi Ţara Sfântă. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ținând seama de sfinţenia vieţii cuviosului Ioan Iacob, şi văzând cinstitele sale moaşte, îl trecu în rândul sfinţilor, la data de 20-21 iunie, a anului 1992, sub numele de „Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ”, așezându-i-se zi de prăznuire, 5 august, data mutării lui la cele veşnice.

El este cel mai recent sfânt din toată lumea creștină contemporană, care onorează în mod deosebit Biserica și poporul nostru credincios. Și la origini este botoșănean.

Recunoașterea

        Chiar înainte de a fi „canonizat”, adică de a fi trecut în rândul sfinților, chipul său a fost zugrăvit în icoane, precum și în catedrala Sfântului Gheorghe din Hama, în Siria; un călugăr-imnograf din cadrul Patriarhiei ecumenice i-a alcătuit o slujbă, iar credincioșii care ajungeau în fața moaștelor sale, îl cinsteau ca pe un adevărat sfânt.

În numele Sfântului s-au zidit multe biserici. Astfel în curtea Seminarului Veniamin Costachi de la Mănăstirea Neamț s-a construit o biserică în cinstea sa (sfințită de către Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic în anul 1996).

Sfântul Ioan Iacob este, de asemenea, și patronul spiritual al Seminarului Teologic Liceal din Dorohoi. Trăgându-se de origine din părțile Dorohoiului, Sfântul Sinod al B.O.R. a hotărât ca Sfântul Ioan Iacob să fie protectorul și mijlocitorul elevilor, profesorilor și ostenitorilor acestei scoli teologice înaintea Bunului Dumnezeu.

Ocrotitorul parohiei Crăiniceni

          Oamenii din Crăiniceni, locul nașterii Cuviosului Ioan Iacob, au început să ştie mai multe despre Sfântul plecat din satul lor, citindu-i viaţa tipărită în cărţi, mai ales viaţa din momentul plecării sale de acasă. Rudele i-au învăţat Troparul şi Acatistul aproape pe dinafară, iar „Hrana duhovnicească“ a Sfântului Ioan Românul le hrăneşte sufletele. Administrativ, satul Crăiniceni nu mai există din anul 1968, când s-a unit cu Horodiştea, până atunci comună. Astăzi, Horodiştea face parte din comuna Păltiniş. Însă satul în care s-a născut sfântul este tot Crăiniceni, iar teritoriul acestei parohii este ferit, aşa cum spun sătenii, de ploi mari, de grindină sau secetă. Printre icoanele care atârnă în colţul de Răsărit al casei, aproape fiecare familie păstrează şi pe cea a „Sfântului“, devenit „ocrotitorul nostru“.

Vasile TIMOFCIUC

 

Acatistul Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț

http://www.doxologia.ro/acatist/acatistul-sfantului-cuvios-ioan-iacob-de-la-neamt (clic aici)

Din roada evlaviei și ostenelii vrednice de laudă pentru sfinții neamului nostru românesc:

http://www.sfintiromani.ro/ro/pagina/106/sfinti_august.html (clic aici)

http://sfioaniacobhozevitul.wordpress.com/ (clic aici)

Cititi si: Din amintirile familiei romanului care a devenit sfânt la Ierusalim

+  +  +

Unde s-a nevoit Sfântul şi Cinstitele moaște ale Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamt – Hozevitul – Fotografii

+  +  +

Descărcaţi de AICI cartea Sf. Ioan Iacob Hozevitul – Din Ierihon la Sion (PDF)

Sursa: Sfinti si Icoane via Ziaristi Online

*

Scrieri Publicate

  • Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Dor de pustie, dor de cer, Editura Trinitas

  • Sfantul Ioan Iacob Hozevitul, “Hrană Duhovnicească”, Editura Lumină din Lumină, București, 2000, 624 p.

  • Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Din Ierihon către Sion, Jerusalem 1999 (conține toate scrierile Sf. Ioan Iacob adunate de ucenicul Sfântului, părintele Ioanichie Pârâială, până la acea dată)

Fragmente

Canonisirea împiedicată de cei adormiți

La un Preasfințit Episcop
au venit din eparhie
plângeri contra unui preot
cu năravul la beție.

Şi precum aceste plângeri
stăruiau necontenit,
s-a găsit de cuviință
să-l oprească de slujit.

S-a alcătuit scrisoare
spre a lui canonisire,
ca prin asta parohia
și cei mari să aibă știre.

Dar când dă să iscălească
Preasfințitul la sfârșit,
s-a făcut un vuiet mare,
mii de glasuri s-au pornit:

Nu! Nu! Nu! Să nu faci asta!”
auzit-a din văzduh,
și scăpând din mână pana
tulburatu-s-a la duh.

Cugetând puțin bătrânul
s-a gândit că-i o părere,
căci îi țiuie urechea
uneori de priveghere.

Deci, apucă iar condeiul
ca să facă iscălire,
dar în clipa-aceea iarăși
se aude glăsuire!

Nu! Nu! Nu! Arată-i milă!”
se aude lămurit,
și de frică Arhiereul
a lăsat de iscălit.

Dar venindu-și iar în fire,
vrea să termine de scris,
socotind acele glasuri
nălucire ca de vis.

Dar a treia oară, mâna
a-nceput a-i tremura,
căci potopul cel de glasuri
mai năvalnic răsuna.

Aruncând din mână pana
a lăsat neiscălit
și chemând pe cel cu vina,
cu blândețe i-a grăit:

Preacucernice Părinte!
Iată, am aceste știri,
Adevăr ne scrie lumea,
Ori sunt goale uneltiri?”

Toate sunt adevărate,
Preasfințitul meu stăpân,
mă înșel cu băutura
și de rău cu drept mă țin!

De la alte patimi rele
Dumnezeu m-a izbăvit,
dar năravul băuturii
deseori m-a biruit.”

Dar, (îi zice lui Vlădica)
slujba cum ți-o împlinești?
căci de-acuma ai pedeapsă
șapte ani să nu slujești!”

Preasfințite, eu din ziua
întru care m-ai sfințit,
n-a rămas în parohie
nici un om nepomenit.

Mai cu seamă eu, smeritul
foarte mult mă sârguiesc
ca pe cei trecuți din viață
pururea să-i pomenesc.”

Auzind Vlădica asta
a-nțeles cine striga,
și rupând scrisoarea, zice:
„Mergi la parohia ta!

Eu asemenea persoane
nu le pot canonisi,
căci atunci pe mii de duhuri
aș putea nedreptăți!

Cei din viață cer pedeapsă
după faptul arătat,
iară cei din altă lume
solitor te-au câștigat!

Am aicea zeci de plângeri
scrise doar ca să te cert,
dar din ceruri, mii de glasuri
strigă astăzi să te iert!

Mergi la slujba ta în pace,
dar să nu mai faci sminteli.
Şi să nu mă uiți pe mine
la a slujbei rânduieli!”

(Extrasă din volumul: Sfântul Ioan Iacob Românul-Hozevitul, Hrană duhovnicească, ed. Lumină din Lumină, București 2000, p. 140-142)

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus