PANDELICA RADEŞ: TIMPURI TRECUTE (XXXII

PANDELICA RADEŞ: TIMPURI TRECUTE (XXXII


79. Într-o seară, din a doua jumătate a lunii decembrie 1990 mă sună la telefon o femeie ce pretindea că are numărul meu de telefon de la televizor, că este mare patriotă şi că soseşte din Oradea, a doua zi dimineaţa, la Iaşi. Dorea să ducă nişte cărţi în Basarabia, astfel că eu trebuia să fiu la Societatea „Ştefan cel Mare” din incinta Primăriei, să-i completez formularul „Drepturile Omului – Helsinki”, ca să poată trece graniţa căci, pe lângă cărţile ce urma să le ducă, urmărea să participe în ziua următoare la marele miting unionist ce era anunţat a avea loc în Piaţa Naţională din Chişinău. Când i-am cerut să văd cărţile şi dacă sunt necesare, apoi să le trec în documentele însoţitoare, mi-a spus că nu-i nevoie să mi le arate fiindcă ele sunt trecute pe tabele şi au for,ele necesare făcute la Oradea. Era şi însoţită şi erau foarte grăbiţi, considerând că n-ar mai trebui să-i întreb ceva. Atunci m-a cuprins frica deoarece bărbatul ce o însoţea avea un aer enigmatic şi ermetic. Mi-am zis că fie ce-o fi şi am hotărât să merg cu ei. Ajunşi în Chişinău, în faţa locuinţei unor profesori mai patrioţi, pe care-i cunoşteam, le-am cerut tovarăşilor mei de drum să-mi dea cărţile. spre a le lăsa familiei respective, urmând ca ei să le împartă elevilor din Şcoala nr. 23, raionul Lenin, unde lucrau. Au scos 6 sau 7 exemplare de carte ce conţineau studii juridice care nu mai erau valabile nici la noi, căci erau din vremea justiţiei subordonate lui Ceauşescu. Imediat m-au luat la un hotel, să „ne cazăm”, spunând că ei vor suporta şi cazarea mea, nelăsându-mă să rămân la acei prieteni. Ajunsă la un hotel aflat lângă Banca situată în vale, la capătul străzii ce pornea de la statuia lui Ştefan cel Mare, şi care se numea strada „Mitropolit Bănulescu-Bodoni”. Pe atunci hotelul se numea „Zarea”Cei doi m-au dus la o cameră hotărâtă de ei şi de salariatul de la recepţie şi au plecat să-şi ia camera lor,, spuneau ei, ceva mai departe de a mea.. După vreo oră au apărut şi mi-au spus că pleacă undeva în afara oraşului, că mă vor suna la telefonul din cameră şi…duşi au fost. A doua zi am participat la acel miting care m-a impresionat atât de tare încât am plâns întruna. Străzile erau pline ochi de grupuri de protestatari. Am strigat împreună cu ceilalţi „Unire, moldoveni!” încât m-am îmbolnăvit de gât şi a trebuit să încep să iau antibiotice.

După 2 sau 3 zile, au apărut cei doi. Erau foarte speriaţi şi mi-au cerut să plecăm imediat. Pe drum, înainte de graniţa de la Leuşeni, femeia mi-a arătat mai multe articole de îmbrăcăminte pentru femei, spunându-mi că ei au fost în acest timp în ţările caucaziene de unde le-au procurat. I-am întrebat de unde au avut atâtea ruble şi mi-au spus că având o soră în zona Ploieşti, aceasta şi-a vândut casa unei basarabence pe ruble. La graniţă era aglomeraţie mare, maşini „Lada” aşteptau pe două rânduri să intre în România. Cei ce le ocupau nu prea ştiau cuvinte româneşti, mai mult, erau şi murdare până mai sus de jumătate de un lut galben uscat, semn că veneau de departe. Femeia i-a cerut bărbatului să-şi scoată legitimaţia de la Securitate, să se ducă în faţă la vameşi şi să spună că au o persoană foarte bolnavă, cu dureri la coloană, şi să le dea voie să treacă mai repede, spunând: „ştiu că mâine va ieşi toată opoziţia în stradă, iar noi trebuie să trecem în această noapte, peste munţi, ca mâine să ne ducem sarcinile la îndeplinire. Am înţeles că am fost atrasă într-o diversiune pe care eu n-am intuit-o. Mi-au cerut să mă întind pe bancheta din spate şi să gem cât pot de tare. A venit vameşul, m-a văzut, şi am trecut graniţa. Aveau nevoie de benzină şi aproape că m-au obligat să le fac rost. Am găsit, abia pe la miezul nopţii, la familia inginerului Pântiuc. Scăpată din captivitate am stat locului şi i-am urmărit cât de grăbiţi pleacă. Cred că atât ei cât şi maşinile „Lada” care stăteau la rând la vamă, veneau din Rusia şi aduceau K.G.B.-işti ca să înfrângă primul mare miting al P.N.Ţ.c.d.-ului şi al Partidului Liberal.

Aceleaşi persoane care în Decembrie 1989 se dădeau turişti şi au fost cazaţi în hotelurile româneşti şi care au scris lozinci folosind numele articulat al lui Ceauşescu, adică „Ceauşescul”, fapt ce a demonstrat că nu erau români.

 

80. Altă diversiune, despre care a scris şi Vasile Iancu în „România liberă” de joi, 14 decembrie 1992. În jurul orei 20, eu vorbeam la telefon cu Mihai Ursachi despre acţiunile „Mişcării monarhiste din România”. Deodată se interpune peste convorbirea noastră o voce care zice: „ Doamna Radeş, nu mai organizaţi acţiuni antistatale. De când Ion Iliescu a fost ales preşedintele statului, nu mai aveţi voie să organizaţi acţiuni antistatale”. Apoi i s-a adresat lui Mihai Ursachi: „De când aştept să te prind la cotitură, să te vâr în zeghe, Nu ţi-a fost de ajuns cât ai stat la puşcărie?” Din acel moment eu n-am mai auzit nimic, apoi Mihai Ursachi i-a spus autorului vocii: „Fii atent, actul dumitale este pedepsit de Codul Penal. Domnul Iliescu este omul legii şi nu cred că ar tolera asemenea încălcări flagrante ale legii. Ceea ce faci este foarte grav. Eu te-am înregistrat şi vei răspunde în faţa legii”. Convorbirea s-a întrerupt.

A doua zi am fost interpelată de un anume Adrian Gârlea, om de afaceri căruia îi mergea foarte bine, care ştia de convorbirea cu Mihai Ursachi şi care-mi promitea „că se va ocupa în mod special de mine”. (VA URMA)

 

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus