PANDELICA RADEŞ: TIMPURI TRECUTE (XXIV)

PANDELICA RADEŞ: TIMPURI TRECUTE (XXIV)

57.Îndată, au apărut la televizor prezentatori care au început să dezinformeze populaţia, despre ceea ce se petrecea cu adevărat, la Bucureşti – în stradă, dar şi în alte oraşe. Ca o prefaţă a evenimentelor ce se petreceau acum, în stradă, fusese evenimentele de la Timişoara, care au fost începutul „ridicării” ţării spre a pune capăt comunismului de tip ceauşist, căci la drept vorbind, totul a fost pus la cale de către eşalonul al II-lea al P.C.R. care urmărea înlăturarea şi lichidarea lui N. Ceauşescu, spre a lua puterea acea parte a Securităţii care-l susţinea pe Ion Iliescu şi gruparea sa care erau preferaţii Moscovei. Este cunoscut faptul că I. Iliescu a plecat în URSS, după terminarea liceului, unde a urmat o şcoală a celor ce urmau să lucreze în K.G.B. Întors de acolo, s-a alăturat, să activeze, pe lângă cei de la C.C. al P.C.R., secţia Tineret. Din această poziţie a ajuns, pus de N. Ceauşescu, în funcţia de Ministru al Tineretului. Din această poziţie, treptat a pregătit „debarcarea” şi lichidarea binefăcătorului său, Nicolae Ceauşescu, şi Elena Ceauşescu. În acest scop a pus în fruntea armatei pe Militaru, care urmase cursuri speciale la Academia „Frundze”, din URSS.

Revin la momentul 22 Decembrie 1989. Întruna, la TV, se anunţa că agenturile străine au trimis oamenii lor care atacă instituţiile statului prin teroriştii care otrăvesc apa fântânilor, atacă Televiziunea, împuşcă trecătorii de pe stradă, atacă armata etc. Scopul era să bage frica în populaţie. Se mai anunţa că în spitale sunt terorişti şi civili răniţi şi aveau nevoie de îngrijiri. Eu eram operată la coloana vertebrală de trei ori: de două ori în Bucureşti, la Spitalul de Neurochirurgie, din Şoseaua Berceni, şi o dată la Moscova, deci nu puteam ridica greutăţi, adică să întorc de pe o parte pe alta bolnavii, dar m-am gândit că pot fi de folos, dându-le medicamentele, apă, hrană. Fiind Leoaică din prima decadă a zodiei mele, nu puteam sta cu mâinile încrucişate, căci noi suntem un fel de moaşă comunală. În acest context, am sunat imediat pe o profesoară de istorie, Vizitiu Elena, şi i-am cerut să se grăbească să ajungă la mine, înainte de ora 14:00, spre a ajunge la Gara din Iaşi, să ajungem la trenul accelerat care pleca la Bucureşti, la ora 14:30, cu scopul de a ajuta răniţii din spitale. Până la urmă am pierdut trenul. Totuşi, din Iaşi, a plecat spre Bucureşti un grup de tineri entuziaşti, spre a-şi aduce contribuţia în locul unde ar fi fost cazul, dar nu şi-au mai atins scopul, căci în momentuşl în care au coborât din tren, pe peronul Gării de Nord, au fost mitraliaţi şi omorâţi. În memoria lor, în Piaţa Unirii din Iaşi a fost ridicată o troiţă unde sunt trecute numele acestor tineri. Dacă bine-mi amintesc, o altă troiţă cu numele lor a fost fixată în faţa Bisericii „Sfântul Nicolae-Domnesc” şi al Palatului Culturii. Aşa se face că eu am rămas în viaţă şi voi încerca să lupt din toate puterile spre a reveni la România Mare, la România Regat şi la o Românie democratică în care am crescut.

 

58. Îndată după jumătatea lui ianuarie 1990, am înţeles că a fost lovitură de stat, mai ales după interviul care i s-a luat lui Petre Roman în 4 ianuarie 1990, de către cineva din Franţa, interviu ce a fost televizat. Am hotărât pe 24 Ianuarie 1990 că trebuie să fiu pe „baricade”. M-am dus la P.N.Ţ.c.d., am luat legătura cu persoanele care s-au dovedit a fi mai active, dar şi mai cunoscătoare a vieţii politice şi sociale din ţara noastră înaqinte de 5 Martie 1945, când s-a instaurat Guvernul Petru Groza. Cu aceştia am cântat Imnul Regal în sediul P.N.Ţ.c.d. din Iaşi, în ziua de 24 Ianuarie 1990.

În 11 Februarie, acelaşi an, am inaugurat Societatea „Ştefan cel Mare”. Deschiderea a avut loc în aula Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Actul a avut un mare impact asupra intelectualităţii ieşene, căci ne aflăm aproape de Prut şi societatea urmărea, ca obiectiv principal, refacerea legăturilor cu Basarabia prin activităţi comune, aducerea unor elevi şi studenţi la studii în Iaşi, găsirea de sponsori pentru a li se asigura bursele de studii, donaţii de cărţi pentru înfiinţarea unei biblioteci de carte românească, înfrăţirea unor şcoli din Iaşi cu unele din Chişinău etc. Am pregătit programul, am găsit sediu şi am organizat toate activităţile împreună cu asistentul universitar la catedra de Istorie a Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iaşi, azi prof. dr. Mihai Dorin. Ca sediu am primit două camere cu cinci telefoane în clădirea Primăriei, camere ce au aparţinut odinioară Gărzilor Patriotice. Scopul pentru care ne-au acordat spaţiul acesta chiar în incinta Primăriei, a fost acela de a fi supravegheaţi în tot ce făceam. Dovada? Într-o zi am vorbit la telefon cu Vasile Leviţchi, poet ce trăia în Cernăuţi şi despre care mi se spusese că era unul dintre cei ce au supravieţuit masacrului ce a avut loc la Fântâna Albă, la 1 aprilie 1941, când românii care au cerut să li se permită de către autorităţile sovietice să facă tabele nominale, să plătească o taxă şi să li se permită repatrierea, precum procedase polonezii. Dar când mulţimea a ajuns în pădurea de la locul numit Fântâna Albă, un grup de mitraliori i-a somat. Primii s-au oprit, dar cei din spatele lor strigau să înainteze, căci fiind mai mulţi de 20 de persoane, nu se va trage, gestul fiind trecut la genocid. Fiind împinşi de cei din spate, au înaintat forţat. Au început rafalele mitraliorilor. Cădeau seceraţi, fără viaţă, la pământ, precum spicele de pe deal când se porneşte cositul. Vasile Leviţchi a povestit că atunci când mitraliorii au venit cu pistoalele spre a-i lovi cu piciorul pe cei răniţi, ca să vadă dacă mai sunt în viaţă şi să-i împuşte, el s-a prefăcut mort. După plecarea mitraliorilor, a aşteptat noaptea şi a plecat.

În ziua când Leviţchi trebuia să sosească la Iaşi, la sediu, direct la mine, s-a prezentat un bărbat ce purta părul răvăşit pe frunte şi avea cam 60 de ani. Mi-a spus că se numeşte Rene Duda, că ştiind că voi avea un oaspete de la Cernăuţi, şi-a adus fiul cel mic, student în anul I la Medicină, ca să-l plimbe pe oaspete prin oraş. Am rămas mută, căci mai ştia despre vizită doar Mihai Dorin. Atunci am înţeles că acest domn era colaboratorul Serviciilor Secrete care-mi ascultau telefoanele. (VA URMA)

 

 

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus