PANDELICA RADEŞ: TIMPURI TRECUTE (XX)

PANDELICA RADEŞ: TIMPURI TRECUTE (XX)

47. Aşa am făcut naveta Bacău – Braşov până s-au scos catedre de istorie la concurs. Imediat, m-am înscris şi eu. Era vacanţa de primăvară! Mă pregăteam intens, repetând materia. În ziua de 12 aprilie 1978, repetând Monarhiile de tip fascist din Europa, m-am urcat pe un scaun pentru a căuta ceva, apoi, pe masă. La coborârea de pe masă, am călcat spre marginea scaunului care s-a răsturnat cu mine, lovindu-mă la coloana vertebrală. Chiar şi aşa, am fost prezentă la concurs unde, din timp în timp, ceream permisiunea supraveghetorilor, ca să mă duc lângă perete, să mă reazem de acesta, pentru a-mi îndrepta coloana. În aceste condiţii am scris lucrarea. La afişare, eu n-am mai putut să mă duc, fiindcă mi se agravase suferinţa, S-a dus soţul şi aveam nota 10(zece). De atunci, am avut de suferit mult, căci inspectoarea de la istorie nu voia să-mi semneze că-i de acord cu pensionarea mea: spunea că aşteaptă să mă fac bine, pentru că fiind unul dintre puţinii profesori din ţară care au făcut săpături arheologice cu elevii, are nevoie de mine.

48. Pe atunci nu existau RMN-uri şi tomografe, aşa că ce era transparent – chistul ce se formase – nu putea fi depistat. Migrările cu substanţă de contrast – obţinută greu, căci era străină – nu arătau nimic: chistul era paravertebral. După doi ani (12 aprilie 1978 – 8 aprilie 1980), când au deschis să vadă ce e acolo, a fost foarte greu. Dar plecând la operaţie la Bucureşti, la marele doctor Gh. Panoza, de la Iaşi m-au sfătuit să nu cobor din pat cel puţin opt zile. La Bucureşti, la spitalul „Gh. Marinescu” – azi „Bagdasar-Arseni”, te coborau din pat chiar în ziua operaţiei, spre seară. Eu eram singură într-o rezervă şi aveam ca însoţitor pe soţul meu. Când veneau să mă plimbe, le spuneam că abia m-am urcat în pat, după plimbare, astfel că am greşit, deoarece s-a format cicatrice dură, compresivă care m-a chinuit cu dureri mari şi alte necazuri toată vara. S-a încercat orice, chiar şi terapii zilnice, de suprafaţă, dar zadarnic!

În octombrie 1980, eram reparată şi mi s-a „decupat” cicatricea. Atunci, cel ce azi e „bisturiul de aur al ţării” – Florin Exergian – era „mâna a doua” a doctorului Panoza. La trei ore după operaţie, a venit personal, m-a dat jos şi m-a pus să fac aplecări, în timp ce mă îndreptat spre uşă. Atunci, am înţeles că se ocupă altfel de bolnavi şi mi-am zis că va fi un mare specialist. Mi-a fost foarte bine, dar am căzut pe gheaţă în decembrie 1984 şi am făcut un chist subarahnoidal şi neavând aparatură pentru investigaţii, am aflat din revista „Sănătatea” despre un mare savant neurochirurg din URSS, fără să precizeze unde e, dar explica: are un aparat japonez cu celulă fotoelectrică – ceea ce exclude orice eroare. Am plecat cu soţul, chipurile ca turişti, la Moscova, pe timp de 7 zile. În timpul acesta am căutat Ambasada României şi după trei zile de căutări, am găsit-o Am expus problema mea consilierului ce răspundea de sănătate. Eu aflasem înainte de plecare de o Lege cu uz intern, că orice turist român aflat în URSS şi căruia i se întâmplă ceva, beneficiază, în mod gratuit, de tratament până la completa vindecare. Aşa că având o adresă a Ambasadei României către Ministerul Zdravahranenie – Ministerul Sănătăţii – m-am prezentat acolo şi mi-a dat aprobarea pentru şedere în spital, timp de două săptămâni, pentru investigaţii. Era un mare spital aflat pe strada Saleam Adilia. După două săptămâni, academicianul Iumaşev, care primise foarte multe cadouri valoroase de la noi, a trimis la minister o adresă prin care cerea prelungirea spitalizării, în vederea efectuării operaţiei. Plecasem pe 8 octombrie 1985, m-au operat pe 17 ianuarie 1986 şi am fost externată după recuperare, pe 14 martie, ajungând la Iaşi pe 16 martie 1986. M-am făcut foarte bine, am început să frecventez Cenaclul „Ion Creangă”, căci la Moscova începusem să scriu poezie, prima scriind-o în seara zilei de 6 noiembrie 1985. Atunci, colega mea de rezervă s-a învoit pentru a sărbători 7 şi 8 noiembrie. Eu nu pot dormi singură într-o încăpere de spital, aşa că am vegheat toată noaptea, m-am gândit la ţară, la oraşul Iaşi, plângeam şi deodată, mi-au „ţâşnit” versuri în genul poeziei lui Coşbuc. Am scris patru pasteluri pe care le-am însemnat într-un caiet.

În fiecare sâmbătă mă vizitau doi consilieri de la Ambasada României, din care nu lipsea consilierul care răspundea de sănătate. Duminica mă vizita familia Prisăcaru Gheorghe, care lucra la C.A.E.R. Cei de la Ambasadă au văzut caietul şi n-au crezut că sunt primele poezii din viaţa mea, pentru că era, spuneau ei, o poezie adevărată.

La coloana vertebrală am mai făcut o operaţie, după o altă căzătură urâtă, apoi am mai avut, după Revoluţie, trei operaţii la Munchen, în Germania, când mi s-ai implantat: electro-neuro-stimulator cu producător de impuls (în septembrie 2001), iar în 2008 , am fost reoperată când mi s-a înlocuit şi acumulatorul aflat în abdomen. Acesta este funcţionabil 5 ani, dar dacă este folosit destul de rar, funcţionează până la 7 ani. Aceştia s-au împlinit, eu nu mai pot avea anestezie, din cauza unei alergii, aşa că sunt probleme grele. (VA URMA)

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus