PANDELICA RADEŞ: TIMPURI TRECUTE (XVI)

PANDELICA RADEŞ: TIMPURI TRECUTE (XVI)

40. Dintotdeauna mi-a fost milă de oamenii bătrâni sau de cei bătrâni şi bolnavi, astfel că de câte ori a fost cazul le-am sărit în ajutor cum am putut şi cu ce am putut. Aveam probleme cu sănătatea, astfel că mă ajuta cineva la treburile casei. Într-o zi, femeia care mă ajuta, mi-a povestit despre o altă femeie pe care o cunoscuse acolo, în cartierul său „Alexandru cel Bun”, şi despre care mi-a spus că n-a lucrat niciodată, că a crescut patru copii dintre care primii trei aveau familii şi nu o ajutau cu nimic, iar cel de-al patrulea avea serviciu, dar urma şi liceul la seral. Deşi ar fi avut cum,  acesta nu aducea bani în casă, în timp ce soţul bea şi fuma toată pensia. Femeia despre care vă vorbesc avea ciroză cu ascită şi nu-şi putea cumpăra medicamentele prescrise, printre care un aloe vera care costa atunci, la Grădina Botanică, 600 000 lei. I-am cerut menajerei mele să mă ajute să ajung la această femeie. Am discutat cu soţul ei şi cu băiatul cel mic, dar în zadar. I-am dat femeii bani pentru aloe vera şi pentru alte medicamente, asta în condiţiile în care şi eu trăiam dintr-o mică pensie de boală, pe atunci, gradul al II-lea de invaliditate.

Altădată, fiind ziua a doua de Paști, mergeam la biserică. Trecând pe lângă o poartă, mi-am amintit că în toamnă, în curtea bisericii „Sf. Ioan Botezătorul”, sub nucii din curte, am văzut o femeie ce scormonea prin frunze ca să găsească nuci. Îmi spusese că locuieşte alături, că e săracă şi că are leucemie. N-am întrebat cum o cheamă, dar ştiam poarta. M-am întors acasă, am luat trei prosoape noi şi alimente din tot ce gătisem pentru Paști şi m-am dus la ea. Am identificat-o greu, căci curtea avea mulţi locatari. După aceea m-am dus la biserică.

Odată, eram la Spitalul „I. C. Parhon” din Iaşi. Pe marginea patului unde eram eu culcată şi aşteptam consultaţia, se afla o bătrânică slabă şi tare micuţă. I se spunea bunica Goga! Avea o traistă cu ceva la ea, dovadă că era de la ţară. Aşa de tare m-a impresionat bătrâna, că am scos bani din poşetă şi, discret, i-am pus în mână. Şoptit mi-a spus: „Bogdaproste”!

Într-un martie eram internată la Spitalul „Sf. Spiridon”, secţia Gastrologie. Într-o noapte, pe când de gardă era  prof. Maria Stan, a fost adusă cu ambulanţa o femeie de la ţară. Asistenta a bătut la uşa profesoarei să-i ceară ajutorul pentru acea femeie aflată în dificultate, dar profesoara n-a răspuns. Femeia făcuse infarct. Era singură şi n-avea voie să coboare din pat, n-avea  pampers, dar nici bani ca să-i dea cuiva să-i cumpere. Auzind discuţia, am dat infirmierei o sumă de bani care să-i ajungă pentru mai mult timp. Cred că eram cea mai săracă dintre celelalte bolnave care, nu numai că n-au ajutat-o, dar au sărit cu gura pe mine, că de ce fac asta?

Într-o lună iunie, pe la  nouă dimineaţa, am trecut  prin parcul de lângă blocul meu. Am văzut pe o bancă o femeie tare slabă, îndoliată şi care dormea. Era clar că ceva se întâmplase cu acea femeie, altfel nu ar fi stat lungită pe acea bancă.  Am trezit-o şi am aflat că era din părţile Huşilor, că a călătorit cu trenul toată noaptea, având legături proaste la Crasna. Intenţionase să ajungă înainte de ora şapte, ca s-o consulte profesoara care o operase de cancer la sân în februarie. Însă  doctoriţa i-a spus că o consultă, după ora 14, la cabinetul particular. N-am întrebat cum o cheamă, dar am dus-o la mine acasă, i-am dat să mănânce şi am lăsat-o să doarmă până la ora  de consultaţie. I-am dat şi pacheţel pentru drum. La plecare, am aflat că se numea Maria. I-am dat numărul meu de telefon şi i-am spus să mă caute când mai vine la Iaşi.  Peste un an m-a sunat, căci pierduse carneţelul cu numărul de telefon, iar acum, văruind casa, l-a găsit. Mi-a mulţumit, iar.

La Căminul de Bătrâni din Sculeni, trăiau cei ce erau în faza terminală de cancer care, în general, erau abandonaţi de familie. Aici am mers de multe ori împreună cu nişte colaboratoare cu care am pregătit cele necesare, am făcut, chipurile, parastase pentru eroii neamului, ca în acest mod să pot pomeni regii României care sunt morţi şi care au fost pe câmpul de luptă alături de soldaţi. Aşa stârneam interesul celor de faţă care începeau să întrebe despre M. S. Regele Mihai. În acel moment scoteam postere cu chipul regelui, pe care le primeam din America, şi le împărţeam. N-am să uit chipul unui bătrân distins care a început să plângă în momentul împărţirii pachetelor. Mi-a spus că n-ar fi crezut vreodată că va mânca din pomana făcută pentru Regele Ferdinand. (VA URMA)

 

 

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus