PANDELICA RADEŞ: TIMPURI TRECUTE (XIII)

PANDELICA RADEŞ: TIMPURI TRECUTE (XIII)

34. În anul următor am parcurs Ţara Oaşului, zonă deosebit de interesantă: seamănă cu gura de crater al unui vulcan stins. Localităţile sunt aranjate astfel încât par a fi salbe cu galbeni puse la gâtul unei femei, căci sunt în cerc, la mici distanţe una de alta.  Îmi aduc aminte de nişte întâmplări hazlii ce au avut loc începând cu intrarea în localitatea Ieud: femeile spălau rufele la râu bătându-le cu nişte lopăţele ca „pe hoţii de cai”, apoi continuându-ne  drumul prin sat unde, mergând în şir indian, am fost huiduiţi de locuitori, iar seara, copiii au cumpărat o raţă pe care au tăiat-o, dar n-am reuşit s-o curăţim de fulgi, pentru că în acea perioadă a anului, raţele îşi îndeseau penele. Aşa că, neavând frigider – era în plin iulie – am pus raţa în ceaun, pe care l-am legat de tulpina unei sălcii de pe mal, lăsând ceaunul să plutească pe apa rece. A doua zi, am plecat spre satul următor, Călineşti, unde am finalizat curăţirea raţei şi prepararea ei.

În Ieud ne-a prins şi o ploaie mare. Aceasta ne-a inundat corturile, aşa că ne-a sărit în ajutor un tânăr din sat care ne-a dus într-un pod cu fân. Şi-a justificat gestul prin faptul că, deşi avea numai liceul absolvit, lucra în satul vecin ca profesor suplinitor, dar ştiind să cânte la chitară a dat nişte probe  la televiziune şi va fi acceptat. Era Ştefan Hruşcă. Tot el ne-a explicat de ce am fost huiduiţi prin sat: „Eraţi îmbrăcaţi în pantaloni, precum cei care au venit de la oraşe, le-au confiscat pământurile şi le-au distrus microcosmosul lor”.

    Materialul  (folclor local, istorie locală, obiceiuri etc.) a fost cules în acelaşi mod şi cu aceleaşi mijloace ca în Ţara Lăpuşului. În Maramureş am urmărit şi o nuntă, încă de joi seara când începe găteala „steagului de nuntă” şi până duminică la „giurământ”, adică la cununia de la biserică.

În expediţia din primul an, la intrarea în satul Rozavlea, care se întindea pe lungimea de 7 km, am făcut un popas. M-am sprijinit de un lemn care s-a rupt, iar eu, în cădere, am făcut fractură de coccis. Până la terminarea traseului a fost greu, dar şi în timpul sortării materialului cules, mi-a fost greu, totuşi am reuşit s-o facem şi să prezentăm, totuşi, în timp util.  Activitatea s-a bucurat de apreciere, ocupând locul al IV-lea.

 

35. Acum, am să vă relatez câteva întâmplări semnificative ce au avut loc în familia tatălui meu, familie rămasă în unul din cele douăzeci şi şapte de sate ce făcuse parte din Plasa Herţa care, împreună  cu Plasa Başeu şi Plasa Siret, formau judeţul Dorohoi.  Plasa Herţa era formată din 30 de sate din care  trei sate au rămas la România, iar 27 de sate au rămas la URSS, după Al Doilea Război Mondial. Tatăl meu, Airinei Pintilei, s-a născut în satul Mihoreni, judeţul Dorohoi, mai exact în partea de nord a acestui judeţ, dar după terminarea şcolii de meserii, şcoală nemţească ce a terminat-o la Cernăuţi, s-a angajat în partea de sud a acestui judeţ, la boierul Vasile Scarlat, pentru a acorda asistenţă tehnică tuturor tractoarelor şi morilor pe care le avea acesta, în cazul în care tractoriştii sau morarii nu le puteau rezolva.

Reşedinţa boierului Vasile Scarlat era în Borolea Nouă care se desparte şi astăzi, precum odinioară, prin acel pâlc de plopi despre care am relatat anterior. Văzându-l serios şi cunoscător al meseriei, boierul s-a gândit să-l căsătorească, spre a-l avea mereu aproape. Astfel că, boierul Vasile Scarlat i-a fost peţitor, apoi naş de cununie. Împreună cu fratele său, Costache Scarlat, i-a devenit cumătru, botezându-mă pe mine, primul copil al familiei Airinei. De fapt m-a botezat fiica cea mai mare a boierului şi cu prima soţie, Raluca, decedată la naşterea celui de-al cincilea copil. Deşi plecat, tatăl meu era foarte cunoscut în zona sa natală, aproape toţi ştiind că s-a stabilit în satul Borolea Veche, comuna Hăneşti. Fac această precizare, căci după ce zona din care venea el fusese ocupată de sovietici, iar fâşia ce reprezenta  hotarul cu Patria Mamă fusese arată. Încă nu se făcuse acel gard din sârmă, aşa că pădurile întinse ce începeau de la Dorohoi şi se întindeau până la Cernăuţi ajutau pe românii înstrăinaţi să scape de deportările care începuse în mod masiv, fugind în România.  De obicei, luau cu ei un paner (coş) rotund cu o toartă deasupra, ca atunci când vor fi prinşi pe aproape de fâşie de  către grăniceri, să spună că au venit în pădure după bureţi. Alteori spuneau că au ajuns, fără să ştie de fâşie, căutându-şi vaca ce s-a rătăcit prin pădure. Dacă nu-i prindeau grănicerii, când ajungeau la fâşie, încălţau opincile invers, ca urmele să arate că cineva a venit de dincolo de graniţă în teritoriul controlat de sovietici, nu că ar fi fugit în România.  De obicei se formau grupuri de zece bărbaţi  şi treceau graniţa. Trecuţi în România, ziua stăteau ascunşi prin păduri şi gârle, iar mulţi dintre ei, noaptea,  mergeau spre satul meu  cu scopul de a fi ascunşi de tatăl meu. Aşa că, atunci când se auzeau bătăi în geam pe timpul nopţii, numai ce că zicea maică-mea : „Vezi, Pintilei, că iar au venit fugarii. Dă-le drumul în casă!”.

Erau ascunşi  ca să nu ştim şi noi, copiii, spunându-ne că au plecat, că erau numai în trecere. De fapt, ei stăteau în podul casei pe timpul zilei, iar noaptea erau coborâţi şi culcaţi în holul cel mare al casei. După mai bine de o săptămână, când se încredinţau că nu-i caută nimeni, plecau spre Timişoara. (VA URMA)

 

 

 

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus