OCHII IOANEI ICHIM COSTESCU

OCHII IOANEI ICHIM COSTESCU

RECENZIE de GEORGICĂ MANOLE

 

Ioana Ichim Costescu nu e la primul volum. În 2017 a publicat romanul „Sarea reginei”, dedicat mamei sale din Păuleştii Vrancei, Palaghia Ichim: „pentru nobleţea gândului ei exprimat în fapte, pentru faptele înţelepte zise cu un glas în care trăia freamătul codrului”.  Cel de-al doilea roman, Descătuşarea fericirilor” (Editura „Betta”, Bucureşti, 2019, cuvânt înainte al autoarei, imagine copertă Ammar Alnahhas), este unul dedicat promoţiei 1966 a Liceului „Simion Mehedinţi” din Vidra (Vrancea): „Scriind această carte am avut ideea că, în fapt, acum după 52 de ani cuvintele încep să-şi piardă frumuseţea sunetului păstrând doar sensul în propria memorie, căci cuvintele au memorie. Preferabil ar fi, să mă fi înşelat în această privinţă a tăcerii sonore a cuvintelor şi timpul să se oprească în loc pentru oricare dintre absolvenţii promoţiei 1966, încât să ajungă auzit măcar ecoul acestora. Dar timpul aleargă bezmetic încotro şi unde ştie aproape fiecare, aşa încât cuvintele mute, tipărite îşi vor păstra intactă memoria, aşteptând răbdătoare ca generaţiile ce vor veni să le redea glasul citindu-le.

 Autoarea devine personaj al ambelor romane, substituindu-se numelui de Beatrice. După prezentarea modurilor  în care Beatrice a trecut prin viaţă, a evoluţiei ei din perspectiva transformărilor suferite, dar şi a elementelor autobiografice în corelaţie cu elemente biografice ale foştilor colegi, putem încadra romanul în categoria bildungsromanelor. Ca structură, romanul se construieşte pe evaluarea trecutului personajului amintit, rămas bine întipărit pe retina ochiului său. Beatrice se axează pe câţiva colegi (Tache Cherciu, Nelu Cherciu,  Toader Saulea, Lazăr Fănuţă, Valerica Marian, Rodica Vârgolici, Emiliana Stănilă, Dumitrache Cherciu, Horia Călin, Ioana Găină, Ioana Cotea şi alţii) şi pe evoluţia toposului vidrean, întorcându-se permanent în timp, amintirile fiind supuse unor reflecţii personale, pline de încărcătură psihologică.

Romanul poate fi  considerat ca fiind  al unei generaţii, cea care a finalizat Liceul din Vidra în 1966. Componenţii acestei generaţii, copii încă acum 54 de ani, coborau din satele aşezate prin Munţii Vrancei pentru a învăţa. Nu erau mijloace de transport moderne astfel că părinţii îi aduceau cu căruţele sau, la sfârşitul vacanţelor de Crăciun, cu săniile. Îi şi văd ghemuiţi în sănii aşa cum se ghemuiau Nică şi Zaharia în căruţa lui moş Luca, pentru a fi duşi la Socola. Iată cum este prezentată plecarea la liceu a păuleştenilor Nelu Cherciu, Vasilica Boştiog şi Beatrice (Ioana Ichim): „Clasa a VIII-a, adolescent dârz, sănătos, frumos, obligat să străbată 30 km în toiul iernii spre a reintra în programul şcolii după o vacanţă de vis. Tata Vasile îşi încărcă sania cu alimentele aduse de maică-sa pe care le aşezase lângă alte boccele făcute da Palaghia, mama Beatricei, şi părinţii colegei lor mai mari, Vasilica Boştiog. Peste fânul cu miros înţepător mamele aşternuseră cergi groase, miţoase, cojoace şi poclăzi. Plecând din Păuleşti, pe Dumbravă, ninsoarea se înteţise, gerul muşca nemilos din obrajii tineri. Tata Vasile avea promoroacă pe genele ce deveniseră grele peste ochii lui de un albastru tulburător, fascinant. Pe la Scaune viscolul deveni şi mai puternic, ninsoarea iernii nu prididea şi zăpada aşternută făcea aproape imposibilă înaintarea. Frigul le pătrundea direct în oase ca şi când ar fi dorit să-i facă stană de gheaţă. Amorţiseră sub cergile de lână şi atunci li s-a cerut să coboare şi să meargă în urma saniei care tăia linii adânci în zăpada mare şi rece. Au ascultat aşa-zisa poruncă şi şi-au întins paşii prin zăpadă orbecăind nelămuriţi prin rotocoalele de fulgi aduşi de vântoasele ce urlau îngrozitor prin pădurea ce străjuia drumul. Au fost duşi la Săndulache, gazda din Căliman…”.

A doua parte a romanului e dominat de momentele întoarcerii, după 5o de ani, în Vidra, considerată de Beatrice a fi „o întoarcere în cetatea adolescenţei”, cetate care „a constituit un tezaur de lumină care a relevat participanţilor o nouă dimensiune a fiinţei lor. Nu cuteza să-şi ia din rotirea gândurilor şi a amintirilor decât pe acelea ce-i trezeau amprenta vie, trainică a emoţiilor de la finalul fiecărui an şcolar când serbările de atunci puneau limită pentru o clasă promovată şi deschideau calea unei libertăţi temporare adusă de vacanţa mare.” Sunt descrise: casa Vârgolici, castanii din curtea spitalului, coaforul vechi al Mioarei, râul Putna căruia „ploile îi aduceau o putere nemaivăzută”, fântâna tipic vrânceană „cu roată şi ghizdele de lemn”  unde îşi dădeau întâlnire liceenii îndrăgostiţi, locul unde se făceau iarmaroace „clocotitoare de viaţă”, fostul „câmp” al Vidrei, moara lui Marian, străzile pe care le parcurgea în timpul liber, strada pe care a locuit la gazdă etc. Trei dintre profesorii amintiţi, Alexandru Moise, Mihai Ionaşcu şi Dumitru Plugaru, nu cu mult mai târziu, au fost şi profesorii generaţiei mele, ceea ce mă face să apreciez ca reale trimiterile către/despre ei.

Partea a treia surprinde unele dialoguri care au avut loc la masa festivă. Profesorii care s-au ridicat din rândul promoţiei 1966, Lazăr Fănuţă, Nelica Cotea, Vasile Bulimej, Maria Ilie, familia Roşca, Valerica Stan, Elena Marin, Toader Saulea şi Ioana Ichim (Beatrice), discută  aprins despre unii dintre cei pe care i-au avut la inspecţii: nu chiar laudativ despre „tovarăşa” din minister Marieta Popescu, în contrast cu George Şovu sau Eugen Simion, care primeau aprecieri peste aprecieri. Calificative dure primea un fost inspector de română de la Vrancea, unul Mândroiu, poreclit şi „Frige-câine”.  Eu cred că autoarea se referă la un inspector Mândrescu pe care l-am cunoscut în 1977 la Iaşi, la o perfecţionare cu directorii de şcoli, pe atunci el fiind director undeva în Vrancea, eu fiind în Botoşani.

Pe parcursul lecturii pe care, vă daţi seama, ca fost elev al acestui liceu, am fost atent la toate informaţiile, m-am tot întrebat: de ce autoarea şi-a substituit numele cu Beatrice. Să fie o identificare cu celebra iubire a lui Dante? Se poate, mai ales că liceenele de odinioară se identificau cu personajele unor mari iubiri! Însă eu m-aş duce spre Ioana Pârvulescu şi Patapievici care  susţin că 1.„ochii Beatricei sunt cei care-l conduc şi-l ţin pe Dante în Paradis”;

2. „metafora ochilor e aceea că îl ajută pe Dante să aibă revelaţia, să-şi deschidă privirea interioară”. Ioana Ichim Costescu din viaţa de toate zilele, Beatrice din roman, deschide privirea interioară pe care o mulează pe amintiri, descătuşând fericirile. Cartea în discuţie este una pe care ar trebui s-o citească, neapărat, măcar foştii elevi ai Liceului din Vidra.

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus