O TOPOGRAFIE A FIINŢEI

O TOPOGRAFIE A FIINŢEI

O RECENZIE de GEORGICĂ MANOLE

 

O TOPOGRAFIE A FIINŢEI

 

 

Citesc intens şi cu plăcere  cărţile scrise de scriitorii coborâtori din munţii sălbatici ai Vrancei. Scriu despre această carte, una care are ca autoare  pe Ioana Ichim Costescu, „Sarea reginei” (Editura „Betta”, Bucureşti, 2017), fiindcă sunt un bun cunoscător  al căilor întortocheate ale Vrancei. Ştiu Păuleştii, am fost în Coza invitat de colegul meu de liceu Toader Răduţă, am mers pe firul Putnei, am mers pe cel al Zăbalei până la Nereju, am trecut puntea de la Spulber şi am ajuns la Tojani şi de acolo, pe jos, peste văi prăpăstioase până la Andreiaşu, am mers cu celebrul trenuleţ Odobeşti – Burca, am ajuns pe la Vizantea. Vrâncenii sunt vecini cu trei mari zone româneşti: Moldova, Muntenia şi Ardealul.  Ei au împrumutat caractere de la toţi ceilalţi.  Puseurile de melancolie, visarea ca şi tendinţa de a fi conservatori prin valorificare exagerată a trecutului au fost luate de la moldoveni.  De la munteni şi-au însuşit ambiţia şi puterea de muncă, asezonate cu elemente de balcanism sau chiar aventură. Gândul aşezat, timpul acela maxim de cugetare adâncă înainte de a face un pas au fost luate de la ardeleni.  Toate acestea sunt întruchipate de Beatrice, personajul principal din romanul Ioanei Ichim Costescu,  un personaj tipic vrâncean, care a pornit în viaţă având o deviză, în fapt  o învăţătură imprimată de mama sa şi pe care o tot repeta: „Să nu blestemi niciodată lucrurile care cad din cer. Nici măcar zăpada oricât de multă ar fi, nici ploaia fără oprire, nu trebuie să rosteşti niciodată vreun blestem împotriva cerului. Ai grijă, nu rosti nici un cuvânt rău, greu, împotriva a tot ce e pe pământ.” Cu toată tăria acestui sfat, calea iniţiatică nu e numai una mistică ci şi una a desăvârşirii şi prin efort personal. Nici nu se putea altfel. O obliga  satul acela de munte unde rânduielile gospodăriei erau aspre, unde bărbaţii erau mai mult plecaţi la pădure, rămânând totul în grija nevestelor şi copiilor, unde vorbele de rău se transformau în defăimări care se întorceau înzecite, mărite şi sporite,  unde tipicurile tradiţionale aveau o ordine de fier.  Îi impunea satul acela unde  „duhul iernii punea stăpânire albă, nemărginită în fiecare seară, vântul îşi înteţea vuietul şi alerga nebun cu sânge sălbatic, gerul colinda spectaculos pădurile şi-n neştiute gheare sfâşia de-a valma viaţa din rarişti în timp ce lupii urlând se ascundeau pe uliţele satului. Pribegii nu-şi mai simţeau inima când totul suna a vaiet de infern, rămâneau îngheţaţi, cu faţa spre zarea în care citeau înălţarea din care picura răşina viselor lor stinse”.  Primăvara dădea alte perspective:„se vedeau păduri dese, munţi râpoşi prin care se zbăteau puhoaiele slobozite în gâlgâieli încinse, apărute din topirea zăpezii care-şi dăduse giulgiul deoparte.”  Într-un astfel de sat rolul mamei este foarte important fiindcă ea te învaţă să fii atentă  şi să înţelegi  adierea vântului,  cântecul ploii şi  susurul izvorului,  tăcerea codrului,  tristeţea stânelor toamna, maiestatea munţilor înmărmuriţi în locurile lor de mii şi mii de ani,  istoria fagilor groşi,  privirea pietrele cu muşchi,  rolul şi semnificaţia focurile roşii ce se aprindeau la stâne, dar mai ales  glasul clopotului.

Calea iniţiatică  constituie schema după care a fost construit romanul. Ea îşi are originea în solul sănătos al unui sat vrâncean, Păuleşti, la baza căruia stă copilăria personajului principal şi unde „ploile şi zăpezile, vântul şi ceaţa, îşi puseră amprenta asupra vieţii încercate de o natură aspră”. Întreaga cale e una asemănătoare  „Coloanei” lui Brâncuşi, apogeul  fiind aproape de divinitate. Dintr-o altă viziune, calea iniţiatică pe care o adoptă Beatrice are originea în lumea

vizibilă (uneori neînţeleasă) a copilăriei, ducând undeva spre lumea invizibilă (dar înţeleasă) imprimată de o serie de oameni şi fapte care au ajutat-o să iasă din labirint astfel încât neînţelesele să fie inteligibile la un nivel superior. Pe o astfel de cale contează foarte mult raportarea la verbele auxiliare. Beatrice şi-a ales două: „a fi” şi „a vrea”. Am putea adăuga că romanul s-a mulat pe efectele celor două verbe. Calea iniţiatică dezvoltă romanul treaptă cu treaptă  pe baza evenimentelor ce au loc la care se adaugă ştiinţa autoarei de a deschide în text zone acoperite de legende, tradiţii şi poveşti cu subînţelesuri.  De fapt romanul abundă în confesiuni care scot în evidenţă calitatea de povestitoare a autoarei. Zonele de care aminteam sunt cutreierate în lung şi-n lat de personaje apropiate  şi care s-au supus timpului şi timpurilor, rezultând o topografie a fiinţei sale în corelaţie cu alte fiinţe. Ele vin din memoria Beatricei (în care recunoaştem autoarea) şi ataşate unor întâmplări care înnobilează arhitectura căii iniţiatice: familia, înconjurul aflat în buza muntelui, şcoala, primele semne  ale comunismului ca o nouă formă de viaţă „distrugătoare de datini şi obiceiuri” şi a acelor persoane bizare care îl impuneau, săteni luaţi ca deţinuţi politici, încăpăţânarea constructivă de a păstra tradiţiile, zvonul şoptit că vor fi eliberaţi deţinuţii politici,  înţelegerea sensurilor unor poveşti cu morţii de pe front şi deţinuţii politici, obligativitatea de a învăţa la şcoală limba rusă, pedeapsa  suferită  în urma  folosirii neadecvate a unui cuvânt, lupta cu credinţa bunicilor care nu doreau „cu nici un chip ca nepoata să aibă o viaţă ieşită din albia tradiţiilor”, descoperirea bibliotecii şi marea dilemă în alegerea drumului („pe care să-l aleg, pe care să umblu, pe cel al satului, sau pe cel al cărţii?, distanţa de 30 de kilometri parcursă pe jos până la Vidra pentru a da examen de admitere la liceu, liceul, reuşirea la drept şi trimiterea acasă pentru că la o nouă revizuire a dosarelor se află că unchii tatălui ei au făcut parte din rezistenţa în munţi, moartea la doar 54 de ani a tatălui, reuşita după ani la  filologie, închizându-se cu moartea mamei. Păstrând proporţiile şi influenţele toposului, un astfel de traseu iniţiatic l-am mai întâlnit la Mircea Eliade.

Metafora aleasă de Ioana Ichim Costescu, cea a sării, duce, în primul rând spre remarcabila sintagmă evanghelică: „sarea pământului”. Regina e mama, iar sarea reprezintă mulţimea ingredientelor pe care regina le pune în sufletul copiilor ei pentru desăvârşirea lor, precum sarea desăvârşeşte gustul unei mâncări. Beatrice chiar spune la un moment dat: „Te voi asculta regină a sării, cu al tău nimb de înţelepciune, ce porţi nouri de gândire şi duioase sfaturi”.  Obstacolele ivite pe calea iniţiatică  aduc în mintea Beatricei bulgării de sare pe care îi căra din sus de Pârâul Sărat, de unde „vrâncenii au avut din vechime privilegiul de a extrage sarea pentru nevoile gospodăriilor fără a o vinde. Dreptul acesta a fost întărit conform tradiţiei de Ştefan şi mai târziu, în toamna anului 1853, oficializat prin înscrisuri domneşti de domnitorul Grigore Alexandru Ghica”. Avea imaginea nedefinită a grunjilor, dar şi senzaţia greutăţii produsă, prima „greutate” de trecut a vieţii, fiindcă ei apăsau trupul firav al copilei, până în momentul în care regina îi aşeza cu grijă la locul lor din gospodărie. Dacă Durckheim, aflat tot în liniştea unui sat de munte, s-a întrebat o viaţă întreagă „Cine sunt eu?”, Ioana Ichim Costescu (pe care o recunoaştem în Beatrice), aflată într-un mirific sat de munte se întreabă permanent: „Ce voi fi eu?” Răspunsul? Acest  bildungsroman care se citeşte cu interes pentru că întregul text este o topografie a fiinţei.

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus