LISTA  CU  PROZATORI  A  LUI THEODOR  CODREANU (I)

LISTA CU PROZATORI A LUI THEODOR CODREANU (I)

RECENZIE DE GEORGICĂ MANOLE

Recenta carte a lui Theodor Codreanu, „Lumea românească în zece prozatori” (Editura „Contemporanul”, Bucureşti, 2017), un fel de minidicţionar critic,se deschide cu un avertisment lămuritor cu scopul de a-l pune în temă pe cititor: 1. „aceşti scriitori acoperă peste trei veacuri de proză artistică românească, de la Dimitrie Cantemir, cel cu nimic mai prejos decât contemporanul său irlandez, Jonathan Swift, de la Ion Creangă, emulul de geniu al lui Francois Rabelais, până la contemporanii noştri D. R. Popescu şi Nicolae Breban, cei mai de seamă romancieri ai generaţiei `60”; 2. „mă oprisem la nouă prozatori poate ispitit, ca altădată în „Eminescu – Dialectica stilului” (1984), de epopeicul dramatico-liric al celor nouă cercuri danteşti, acoperitoare ale comediei divine şi, deopotrivă, tragice ale lumii româneşti care face parte integrantă din istoria zbuciumată a Europei”; 3. „când am făcut selecţia primilor nouă prozatori, nu m-am gândit că vor ieşi, din nouă cercuri, alte trei cercuri „danteşti” pentru cele trei tradiţionale provincii româneşti. Constat cu uimire „egalitatea” lor în construcţia României moderne, dar şi a cărţii mele. Au ieşit, fără nicio intenţie, câte trei scriitori, pentru fiecare provincie…”; 4. „uitasem însă contribuţia Basarabiei, cu destinul ei ingrat, de la 1812 încoace. Cele nouă cercuri s-au transformat, de aceea, într-un decameron, cel de al zecelea prozator al construcţiei critice devenind Ion Druţă…”.

Constatând că Dimitrie Cantemir este „cel dintâi gânditor român care este frământat de arheu”, primul dintre cei zece prozatori supuşi intenţiilor critice este chiar autorul „Istoriei ieroglifice”, operăconsiderată „un produs bântuitor al dramei ciobanului moldovean întrupat în Inorog”, despre careTheodor Codreanu concluzionează: 1. „o „reinventare” a „Mioriţei” sub o haină cu totul originală, încât nimeni nu i-a descifrat hăţişurile labirintice, după cum puţini au perceput corect mesajul mioritic”; 2. „Cantemir era filosof şi logician strălucit şi el încearcă să ajungă la cauze îmbinând uneltele retoricii şi poeticii cu arma savantă a logicii, ceea ce îl apropie de Swift”; 3. „se atestă profunda obiectivitate a lui Cantemir, deoarece surprinde o dramă a discordiei în faţa căreia raţiunea devine total neputincioasă” etc. Pusă sub semnul „Mioriţei”, Theodor Codreanu vede în scrisul lui Cantemir alternativa „oglinzii drepte”, apoi „spiritul neamic” despre care opina Bolintineanu şi pe care îl explica prin „spiritul de divizie între români”, sau ca o „rămăşiţă semibarbară”, cum îi va spune Eminescu, „din firea necivilizată, necoaptă a românului”.

Lista” lui Theodor Codreanu continuă cu Ion Creangă, căruia i se reliefează patru mari atuuri, circumscrise conştiinţei naţionale şi dimensiunii ontologice: 1. „înalta conştiinţă estetică, neavând egali în epocă decât pe Eminescu şi Caragiale”; 2. „aducea cu opera lui o viziune superioară asupra lumii, de mare rafinament ontologic, asemănându-se şi din acest punct de vedre cu emulii săi iluştri”; 3. „ne aflăm, cu Ion Creangă, în plină „cultură de tip major”, ridicată la exemplaritatea universalului”; 4. „este o conştiinţă naţională”.

Textul dedicat lui Liviu Rebreanu debutează cu un inventar al „strâmbăturilor din nas” faţă de opera romancierului. De aici şi dorinţa lui Theodor Codreanu de a încerca, nu fără succes, să lămurească unele aspecte care vizează problematica creaţiei lui Liviu Rebreanu, cum ar fi: 1. „răsturnarea prejudecăţii că lumea lui Rebreanu ar fi lipsită de un suport spiritual; 2. „prezenţa pustiitoare a „disimetriei”, acel nenoroc copleşitor al personajelor”; 3. faptul că „tragedia eroilor îşi are izvorul în rotirea oarbă a eului fără acces la o veritabilă cunoaştere de sine pentru mântuirea finală”; 4. „personajele sunt jucării ale destinului”; 5. „originalitatea lui Rebreanu vine din metamorfozarea romantismului eminescian în cel mai necruţător realism”.

Theodor Codreanu e tot mai convins că nici marii critici, chiar şi cei favorabili, nu au văzut influenţa lui Eminescu asupra lui Rebreanu, aspect care ar fi trebuit remarcat măcar din intervenţiile pe care romancierul, de-a lungul timpului, le-a făcut cu privire la conceptul de literatură: „Definiţia literaturii dată de el trimite, în mod tulburător, la „camera cu păreţi deoglinzi”a lui Eminescu, aceea care adună toate „ideile” din labirint, idei reci, fără „suflet”, dar care ies înfrăţite şi cu „suflet”din capul geniului, în ciuda tuturor aparenţelor (critica nu s-a văzut îndrituită să vorbească despre influenţa lui Eminescu asupra lui Rebreanu), autorul lui „Ion” este cel mai „eminescian” scriitor român”. Din această perspectivă, Theodor Codreanu pune într-o relaţie de bijectivitate cuvântul „suflet”, pentru Rebreanu, cu cel de „arheu”,pentru Eminescu, ele întâlnindu-se undeva, la nivel de „realitate supremă”, ţinând să explice pentru posibilii contestatari: „Fireşte, filosoful de meserie poate să conteste că din „suflet”e posibil a face o „axis mundişi, deci, că Rebreanu s-ar fi ridicat până la gândul filosofic. Noica distingea clar între suflet”şi „spirit”. Numai spiritul întemeiază filosofarea. Artistul se opreşte la suflet, ratând gândul filosofic”. Totuşi, gândul filosofic al lui Rebreanu este considerat a fi „acel punct originar (în sens eminescian) al universului său, de neconfundat cu al altora, deşi nu este vorba de o monadă închisă, în sens leibnizian”.

Pentru a-l aşeza pe o listă cu nucleul dur al celor influenţaţi de Eminescu, Theodor Codreanu foloseşte construcţia(dipolul) „sufletul-arheu”care, spune autorul, „…vine dintr-o tradiţie culturală străveche şi cred că atestă, în ultimă instanţă, creştinismul lui Rebreanu”. Nici ideea că, apelând la metempsihoză, Rebreanu ar fi „deficitar la capitolul speculaţie metafizică” (vezi Ov. S. Crohmălniceanu) nu este agreată de Theodor Codreanu, explicând: „Dar, ca şi-n cazul lui Eminescu, doctrina „metempsihozei” este precreştină, de unde şi izul de deviere de la creştinism la ambii scriitori. Aflăm, însă, de la olandezul Paul Liekens că reîncarnarea n-ar fi în contradicţie cu învăţătura lui Hristos”. O apropiere de Eminescu, observă Theodor Codreanu, se produce şi prin depărtarea de tradiţia kantiană, „ a separării dintre suflet şi raţiunea pură”, la care se adaugă faptul că sufletul la Rebreanu „nu are nimic din mila creştină a lui Dostoievski, deşi ele comunică undeva în sfera arheilor” şi nici „nu aşază între suflet şi idee (spirit) o barieră ca Noica”. Mai mult, asaltul lui Rebreanu asupra „obiectivităţii”, ca o formă de a se integra până la identificare relativităţilor vremii, conduce către „un Rebreanu solidar cu oglinda eminesciană”. Şi Theodor Codreanu continuă enumerarea elementelor ce-l fac pe Rebreanu solidar cu Eminescu: 1. „concentrarea gândului (în inspiraţie) şi mişcarea în linia cercului („în-cerc-are”) la Eminescu”; 2. „conştient sau nu, Rebreanu rămâne cel mai apropiat de vizionarismul eminescian”; 3. „ideea micro- şi macrouniversului este exprimată aproape eminescian”; 4. „moartea este „pata oarbă” dintre două vieţi (ca şi la Eminescu); 5. „ambiţia supraumană a lui Rebreanu (ca şi a lui Eminescu în „Sărmanul Dionis” sau „Avatarii faraonului Tla”) de a prinde într-o singură fulgerare câteva mii de ani de dor şi singurătate” etc. (VA URMA)

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus