„Personajul nu există, personajul sunt eu!” -interviu cu  RADU DRAGOŞ – actor la TEATRUL „MIHAI EMINESCU” Botoșani

„Personajul nu există, personajul sunt eu!” -interviu cu RADU DRAGOŞ – actor la TEATRUL „MIHAI EMINESCU” Botoșani

Georgică Manole: Ai fost studentul lui Florin Zamfirescu. Cum era maestrul? 

Radu Dragoş: La prima întâlnire cu maestrul mi s-a indus părerea că ar fi un tip sobru, fără spirit umoristic, dar până la sfârşitului anului întâi aveam să constat că m-am înşelat. Am descoperit în el un om extraordinar de popular, un profesor impecabil, iar ca om, de un comic desăvârşit. Orice frază a lui conţinea un adevăr şi trei poante. Toţi foştii lui studenţi au confirmat că Zamfirescu este un profesor în adevăratul sens al cuvântului, iar ca om, la superlativ.

 

G.M.: E cunoscută aplecarea lui Florin Zamfirescu spre boemă.  Vă lua cu el la astfel de întâlniri?

R.D.: Nu din prima. Întâiul pas l-am făcut cu Moţu Pitiş, dar în anul al doilea, semestrul întâi, s-a spart gheaţa. Zamfirescu ne-a povestit despre lumea boemă întâlnită prin cârciumi. Aducea la repetiţii şi spectacole mari actori precum Anda Călugăreanu (pentru dicţie), Paul Chiribuţă, Emilia Popescu, Radu Panamarenco şi mulţi alţii. Veneau şi asistau la repetiţiile noastre de actorie.  La rândul lor, ne invitau la spectacolele în care jucau şi atunci cunoşteam şi alţi actori, invitându-i la spectacolele noastre.

 

G.M.: Exceptând rolurile jucate ca student, vorbeşte-mi despre rolul din „Revizorul”, cel care ţi-a marcat debutul.

R.D.: După vreo şase luni de şedere la Timişoara şi alte trei luni la Teatrul din Oradea, m-am hotărât să-l telefonez pe domnul Zamfirescu şi să-i spun că salariul este mic şi nu puteam să-mi plătesc gazda de 70 de euro. Am vorbit cu domnul profesor ştiind că i-a ajutat şi pe alţi colegi de-ai mei şi că în anul patru de facultate ne-a spus că oricare are nevoie de ajutor, poate apela la el. Tot atunci ne-a mai spus că adevărata actorie se învaţă în provincie, nicidecum prin marile oraşe, unde poţi veni după mulţi ani de experienţă. L-am sunat într-o seară de sâmbătă şi mi-a răspuns cu o voce caldă: „Dragoş, mergi la studentul meu  Marius Rogojinschi, de la Botoşani, un actor extraordinar, care cunoaşte valoarea unui om. M-a primit cu braţele deschise. Pot spune că domnul profesor m-a clădit, iar domnul Rogojinschi mi-a dat viaţă în teatrul în care sunt acum. În anul 1996, regizorul Ion Bordeaianu a pus în scenă piesa „Revizorul” de Gogol, iar mie, proaspăt venit, ca un micuţ copil al trupei, mi-a dat rolul Mişca. Următorul mare rol pe care l-am avut a fost Ionel din „Domnişoara Nastasia”, în regia lui Marius Rogojinschi, pe care l-am jucat în tandem cu uriaşul cu suflet de copil şi ochi blânzi, Traian Andrei, care ne-a părăsit în acest an. Îi mulţumesc maestrului şi omului Marius Rogojinschi că m-a luat sub aripa sa şi m-a ocrotit, iar când mi-a fost greu şi am avut momente de cumpănă în actorie, a fost alături de mine ca un al doilea tată, precum mi-a fost şi Florin Zamfirescu în facultate

 

G.M.:Citesc lista personajelor jucate de tine şi, printre altele,  găsesc: Copilul, Porcul, Şefu(l) aurolacilor, Băiatul de la bilete, Guliţă, Brânzovenescu, Stafia sau chiar Dracul. Te pot pune în evidenţă şi astfel de roluri?

R.D.: Stăteam după repetiţii cu domnul profesor şi discutam despre rolurile negative sau cele pozitive pe care le poate juca un actor. Făceam anumite jocuri, teme pentru acasă, denumite simplu prin întrebări de tipul: „Ce-ar fi, dacă ar fi?” sau „Îţi cunoşti destul de bine personajul?” Ne adunam la ora de actorie  şi prin anul întâi ne spunea: „Acest an este anul de joacă!”. Eu nu am înţeles din prima ce ascundea  propoziţia. Sensul l-am realizat mult mai târziu, cam pe la sfârşitul anului. Au venit în faţa noastră, rând pe rând, el, Moţu Pitiş sau Radu Panamarenco şi ne-au povestit despre viaţa lor şi cum au ajuns să fie actori. După o săptămână ne-a rugat să facem acelaşi lucru ca şi ei. Atunci am realizat cât de important este să ne cunoaştem între noi. În anul al doilea, semestrul al doilea de facultate, când am început să lucrăm, aveam bază pe partenerul meu de scenă. Făceam diferite exerciţii, improvizaţii, mişcări scenice, iar domnul Zamfirescu ne-a spus: „Cunoscându-ţi partenerul de joc îţi va veni ca o mănuşă pentru tine. Să vă înţelegeţi din priviri. Să fiţi toleranţi unii cu alţii”. Revenind la întrebare, tot el ne spunea: „În viaţa de actor, indiferent de vârstă, cele mai grele roluri sunt rolurile negative. Tot ce refuză alţii să iei tu, fiindcă din rolurile negative înveţi foarte mult. Rolurile de beţiv, psihopat, criminal, nebun etc., te solicită mult mai mult decât celelalte roluri”.  Într-adevăr, reuşita acestor roluri constă în cunoaşterea personajului pe viu, aflat în diferite situaţii de viaţă, şi prin măiestrie artistică, să-i dai viaţă pe scenă. Spunea maestrul Zamfirescu: „Dacă tu crezi în acest personaj, te va crede şi publicul spectator, fiindcă el este stăpânul nostru.  Dacă reuşeşti să treci testul, publicul te va aplauda şi te va ţine minte. În cazul în care nu treci testul, înseamnă că trebuie să mai lucrezi la acel personaj”.

 

G.M.: Cum îşi alege un regizor actorii? Există şi ceva ocult acolo?

R.D.: Mulţi regizori ne cunosc de la anumite festivaluri de teatru şi, observându-ne, doresc să pună în scenă spectacole cu noi, cei de la Botoşani, fiindcă trupa este formată din actori tineri, apreciind interpretările noastre. Vin la Botoşani şi ne solicită să pună în scenă  anumite piese. Mulţi regizori din ţară cunosc bine potenţialul trupei Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani şi vin cu plăcere aici.

 

G.M.: Care este viziunea despre teatru a lui Radu Dragoş?

R.D.: Greu de răspuns la această întrebare. Aici părerile sunt împărţite. Într-un fel văd eu, în alt fel vede colegul meu, alte puncte de vedere au profesorii noştri. Eu mizez pe construcţia personajului, pe abandonarea tentaţiei de a imita pe alţi actori şi a nu depăşi limitele autenticităţii. Până la urmă, viziunea mea despre teatru ar fi: „Personajul nu există, personajul sunt eu!”

 

G.M.: Eşti de acord cu Ion Cojar care spune mereu că „arta actorului nu are nimic în comun cu teatrul”?

R.D.: Neparticipând la orele maestrului Ion Cojar, care a fost şi va rămâne un profesor şi un pedagog extraordinar, recunoscut de toată lumea din breaslă, cu greu îmi vine să dau un răspuns. Dar am siguranţa că spusele domniei sale sunt adevărate.

 

G.M.: Cum gestionează pe scenă actorul Radu Dragoş relaţia dintre corpul său şi psihicul său?

R.D.: Indiferent de anvergura personajului, că e mare, mic sau o simplă figuraţie, ţin minte ce ne spunea domnul Zamfirescu: „Pentru orice personaj pe care îl faci, trebuie să te pregăteşti tot atât de mult ca şi când ar fi personajul principal. Nu trebuie să se vadă că tu  sau alt coleg aveţi un rol mic (barman, de exemplu), o figuraţie de cinci minute sau zece. Acel spectacol trebuie să arate ca un întreg, nu segmentat”. Personal, am aceleaşi emoţii ca şi personajul principal. Indiferent de câte ori se joacă spectacolul („Cerere în căsătorie”, de exemplu, a fost jucat de 150 de ori, iar „Ursul” de 70 de ori), de fiecare dată ne întâlnim la repetiţii, cu aceleaşi emoţii, ca la premieră. Mă duc în scenă, memorez toate locurile acţiunii, şi fiecare spectacol este altfel. Pentru mine orice spectacol este ca o haină pe care o îmbrac în fiecare seară şi, totodată o dezbrac, devenind alt personaj.  De felul meu sunt un om emotiv şi cu greu îmi stăpânesc emoţiile, ca să nu fiu observat de către public. Cufundându-mă în starea personajului, aceste emoţii îmi dispar. Este un vechi proverb ştiut de către mulţi actori, că  „atunci când intri în teatru, grijile le laşi la portar” sau „teatrul este un templu, o a doua casă a ta. Când intri trebuie să te descalţi, să fii curat la suflet, să nu tropăi că poate vreun coleg de-al tău repetă”. La terminarea spectacolului resimt acea tensiune în mine şi nu de puţine ori, coborând la cabină, sunt cu ochii în lacrimi, fiindcă bunul Dumnezeu m-a ajutat să duc la bun sfârşit acel spectacol.

 

G.M.: Enumeră câteva motive pentru care n-ai părăsi niciodată Botoşaniul.

R.D.: Mă întorc deseori în oraşul copilăriei mele, Bacău, crezând că este cel mai frumos, dar viaţa m-a purtat şi pe alte meleaguri. Copil fiind, plecam împreună cu familia în concedii, părinţilor mei plăcându-le mult să colinde ţara. Din goana maşinii, tata ne explica, mie şi surorii mele, despre importanţa locurilor prin care treceam. Făceam itinerare care să se poată încadra perioadelor de concediu, însă nu le făceam la întâmplare. Spre exemplu, într-un an vizitam mănăstirile şi oraşele din Moldova, în alt concediu pe cele din Ardeal, alteori mergeam la munte etc. Am ajuns la Botoşani, după cum am mai spus, prin domnul Florin Zamfirescu. Sosirea mea în acest oraş a fost una de bun augur, mi-a plăcut liniştea lui, abundenţa de vegetaţie şi m-am hotărât să rămân aici. Oamenii sunt calzi, primitori. La venirea mea l-am cunoscut pe Mircea Puşcaşu de care s-a legat o prietenie de peste 17 ani. El a fost omul care m-a introdus în lumea culturală a oraşului, având prieteni mulţi printre scriitorii sau artiştii plastici. Tot aici mi-am întemeiat şi o familie. Nu voi mai pleca niciodată din Botoşani. Acest oraş mi-a oferit şi îmi oferă multe satisfacţii. Şi mult mai important, spiritul acestui oraş  pune cărămizi la cariera mea artistică.

 

G.M.: Care este actorul român care l-ar putea juca astăzi pe Eminescu?

R.D.: După părerea mea, şi sigur nu mă înşel, deşi părerile sunt împărţite, nimeni nu-l poate interpreta cum a făcut-o Adrian Pintea, aşa cum pe Creangă numai Dorel Vişan îl poate interpreta magnific.

 

 

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus