ÎNGERII URBANI AI LUI LIVIU ŞOPTELEA

CRONICĂ de GEORGICĂ MANOLE

 

Cunosc bine câţiva pictori care sunt activii momentului, direcţiile şi sensurile operei lor acoperind spaţiul botoşănean asemenea unor îngeri ce-şi pun la treabă aripile. Îl apreciez pe Victor Foca pe care nu-l poţi înţelege dacă nu-i descifrezi codul ascuns din expresia sufletului său. Sunt impresionat de grafica acestui artist, de mandalele sale despicate de şuvoaie de lumină care ţâşnesc transformându-se în poezie. Mereu m-am întrebat: aude cineva ţipătul de revoltă, rezultat din intersecţia liniilor curbe alese de Victor Foca? Sunt fascinat de Florin Grosu, artistul care excelează în portrete rezultate dintr-o combinaţie originală de caricatură, gros-plan şi fişă biografică. Are un loc în sufletul meu o reprezentantă a picturii naive, Elena Zbanţ. Se spune despre ea că pictează „tăcând precum monahii”, iar despre pânzele sale că sunt „nişte rugăciuni personale”. Mai există un artist plastic a cărui talent l-am remarcat în portretele lui Mihai Eminescu şi Grigore Vieru văzuţi ca nişte sfinţi, ambele realizate pe lemn abordând o tehnică specifică icoanelor. Mă refer la Constantin Alexa.

Acestora, şi altora pe care nu i-am amintit, li se alătură Liviu Şoptelea. Apreciez la el că nu este un mimetic, iar opera sa este rezultatul unor impulsiuni fulgerate din interiorul unei logici neîncătuşate. E de admirat la el o coerenţă a ideilor şi intuiesc prezenţa unui sistem peratologic personal. Liviu Şoptelea se încadrează perfect în tiparul „omului înger” după caracterizarea făcută de Grigore Ilisei: 1. „avuţia (materială sau imaterială) pe care a strâns-o, o oferă cu generozitate celor aflaţi în impas sau însetaţi de cunoaştere”; 2. „nu osteneşte niciodată să se dedice vocaţiei de luminător”; 3. „în tot ce face există ceva sacerdotal, solemn, dar şi căldură şi intimitate”. Un astfel de artist putea să-şi concentreze expoziţia într-un album intitulat „îngeri urbani – îngerarium” ( Editura „PIM”, Iaşi, 2016, secvenţe critice din Mircea Oprea, Valentin Ciucă, Sabina Fînaru şi Theodor Damian). Născut în ianuarie, lună aflată sub semnul îngerului Gabriel, cunoscut şi ca înger al mesagerilor, îl obligă pe artist să-şi aleagă categoria îngerilor păzitori, marii proteguitori ai persoanelor şi mesageri ai lui Dumnezeu. Îngerii lui Liviu Şoptelea par obosiţi, unora le lipseşte câte o aripă, urmele eforturilor de a scoate creştinul contemporan de sub influenţele postmodernismului fiind evidente. Dispariţia societăţii rurale, în care codurile morale erau comune, şi afundarea în plăcerile postmodernismului, au dus la izolarea omului într-un mediu urban în care tentaţiile duc spre destructurări iremediabile şi erodări ale codurilor morale. Îngerii urbani ai lui Liviu Şoptelea par resemnaţi, conştienţi că raportul omului cu natura e o luptă ce pare a fi pierdută („Apusul unui înger”, „Strigătul aripii mă înconjoară”, „Vestirea”, „Suferinţa”, „Duplicitate” etc.).

Cineva spunea, probabil inspirat din lirica blagiană, că din cauza luminilor oraşului nu mai putem vedea luminile cerului. Soarele e ascuns după blocuri, balcoanele umplu universul cu rufe întinse pe frânghii, aglomerări de figuri geometrice opace fac imposibilă perceperea orizontului, astfel că îngerii urbani nu pot salva omul prin frumuseţi terapeutice ale naturii. Ei apelează la angrenaje pe care Liviu Şoptelea le numeşte „picto-instalaţii”. Din această perspectivă nu lipsesc inserţiile cu rafturi de cărţi („Vestirea”, „Gânduri”, „Aici şi acolo”, „Calul ca o miere spre rai”, „Dialog”, „Taine şi îngeri” etc.) oriprincipalele ustensile specifice vieţii boeme (pahare, sticle cu băuturi, ceşti de cafea, femei etc., situaţii în care îngerii se retrag trişti, ca în „Nomos”, „Ispita”, „De Florii” sau „Strigăt”). Albumul se deschide cu „Vestirea”, o îngemănare între înger şi cal, cel din urmă reprezentând artistul care ne   atenţionează. Rolul său de călăuză spirituală se regăseşte şi în „Calul ca o miere spre rai”, „Suferinţa” sau „Îmblânzirea”. De fapt calul, ca reflex al conştiinţei autorului albumului, se regăseşte pregnant într-un citat din Emil Cioran, citat care însoţeşte pânza „Nomos”: „Calul nu ştie că e cal… Nu văd ce a realizat omul ştiind că e om…”.

Am zăbovit intens asupra unei pânze care m-a impresionat: „Despre îngeri şi poeţi”. Reprezintă un melanj între cei doi ce-şi găsesc loc în poet: intelectualul şi boemul. Se pare că e singura situaţie din lume pe care şi Dumnezeu o acceptă, situaţie la care îngerii mai „închid ochii”. Îngerarium-ul lui Liviu Şoptelea e, în final, un îndemn la salvarea intimităţii.