H. V. PĂTRAŞCU  ŞI  IDEALUL  VALAH (V)

H. V. PĂTRAŞCU ŞI IDEALUL VALAH (V)

RECENZIE DE GEORGICĂ MANOLE

Capitolul al III-lea al cărţii lui H. V. Pătraşcu pune în discuţie „fenomenul Păltiniş” ca ideal al culturii de performanţă. Condusă de Constantin Noica, „Şcoala de la Păltiniş” a dat culturii române mai mulţi absolvenţi, remarcându-se, în accepţiunea lui H. V. Pătraşcu, doi dintre ei, „extrem de cultivaţi, având harul vorbirii în egală măsură cu cel al scrisului”: Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Scriind „Jurnalul de la Păltiniş”, Gabriel Liiceanu a vrut să propună un model paideic în cultura română. Analiza făcută de H. V. Pătraşcu are o concluzie destul de tranşantă faţă de demersul lui Liiceanu: „intenţia sa este foarte curând îndeplinită. „Jurnalul…” stârneşte un val de adulaţie faţă de Noica. Păltinişul devine peste noapte un loc de pelerinaj, un fel de centru spiritual unic, şi doar aparent anacronic, în România. Noica se transformă într-un fel de duhovnic cultural, la care vin tineri dornici de performanţă culturală, diletanţi, oameni trecuţi de prima tinereţe sperând că se mai pot salva, mântui sau împlini cultural”.

Şcoala de la Păltiniş” este abordată făcându-se un paralelism cu cenaclul „Flacăra”. La nivel de intenţionalitate, aşa cum Noica dorea să găsească un geniu la un milion de locuitori, la fel şi Adrian Păunescu avea ca scop găsirea „tinerelor talente necunoscute din ţară şi să le propulseze spre celebritate”. Interesante sunt şi alte asemănări găsite între cele două fenomene culturale de către H. V. Pătraşcu: 1. „sunt în mod vizibil naţionaliste”; 2. „se prezintă publicului ca alternative la ceea ce înseamnă viaţa culturală şi artistică a vremii”; 3. „promovează, însă sub masca alternativei, aceleaşi valori promovate de aparatul culturii oficiale”; 4. „au ca animatori direcţi pe chiar conducătorii lor: Adrian Păunescu şi Constantin Noica”; 5. „se constituie în adevărate debuşee de energii care, altfel descătuşate, altfel canalizate şi altfel catalizate, ar fi putut duce la o mişcare intelectuală şi artistică cu adevărat rezistentă faţă de regimul ceauşist şi ar fi pregătit România cu mult mai bine pentru ceea ce va urma după căderea acestuia”; 6. „se extind asupra unui întreg popor, în principal asupra tinerilor”.

Fiindcă modelul cenaclului „Flacăra” va fi repudiat după Revoluţie, în timp ce modelul „păltinişean” va cunoaşte un imens prestigiu, aspectul îl determină pe H. V. Pătraşcu să-l supună unei analize critice pornind nu numai de la „Jurnalul…” lui Liiceanu, ci şi de la „Jurnal despre Constantin Noica” scris de Vasile Dem. Zamfirescu. O primă constatare este aceea că autorii celor două jurnale au abordări diferite. Gabriel Liiceanu „descrieo Românie aproape „normală” , una în care „călătoriile în Occident intră în ordinea lucrurilor”, în timp ce Vasile Dem. Zamfirescu se consideră „un prizonier în propria ţară, de unde nu reuşeşte să iasă decât în 1990, după căderea lui Ceauşescu”. În timp ce Păltinişul lui Liiceanu „pare o oază naturală şi deopotrivă una culturală”, un fel de „paradis cultural” şi unde „politica de privaţiuni materiale are şi o parte pozitivă”, la Vasile Dem. Zamfirescu „perspectiva asupra epocii nu mai e la fel de roză”, „nici măcar căbănuţafilosofului nu este atât de idilică”, „frigul revine ca o notă definitorie a climatului societăţii comuniste”. Dacă Liiceanu îşi pune jurnalul sub semnul unei „fericiri obiective”, Vasile Dem. Zamfirescu face un inventar al „fricilor” care i-au punctat viaţa. De remarcat observaţia demnă de sfera insinuărilor, nu neapărat răutăcioasă, a lui H. V. Pătraşcu: „În acelaşi timp în care (1982) în care Gabriel Liiceanu se află la Heidelberg cu o bursă de doi ani, Vasile Dem. Zamfirescu continuă să fie refuzat de autorităţile statului comunist”.

Pentru autorul cărţii „Idealul valah”, Vasile Dem. Zamfirescu este perceput ca un disident al „Şcolii de la Păltiniş”, acesta abandonând „spiritul” în favoarea „sufletului”. Luând această hotărâre nu se va sfii să prezinte în jurnalul său „părţile şubrede ale întregului edificiu, coridoarele ascunse, legăturile secrete cu exteriorul, pivniţele şi subteranele sale, nu întotdeauna plăcut mirositoare”, şi asta cu preţul destrămării unei prietenii cu Liiceanu. H. V. Pătraşcu reţine din Vasile Dem. Zamfirescu o frază care îl caracterizează deplin pe acesta: „Ideea mea este că spiritul, chiar dacă este autonom, adică are o funcţionalitate autonomă, nu poate fi independent de suflet şi de trup”. Se deduce că „nedreptatea ontică” este, până la urmă, răspunsul lui Vasile Dem. Zamfirescu la întrebarea nicasiană: „care este ideea ta?”.

Capitolul dedicat modelului păltinişean se închide cu pertinente referinţe la „Jurnalul unui cititor” (autor Gabriel Brebenar) şi la volumul „Despre limită” (autor Gabriel Liiceanu). (VA URMA)

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus