H. V. PĂTRAŞCU  ŞI  IDEALUL  VALAH (IV)

H. V. PĂTRAŞCU ŞI IDEALUL VALAH (IV)

RECENZIE DE GEORGICĂ MANOLE

Capitolul al II-lea, unul pus sub semnul „Mioriţei”, debutează cu o scrutare în biografia copilului Ceauşescu. Metodele de analiză se supun conceptului de „magie prin contagiune”impus de James Frazer şi unor instrumente luate din psihologie şi filozofie: metoda biografică, raportarea la oekonomie (legea casei) şi la matricea stilistică a spaţiului scorniceştean. Incursiunea în copilăria lui Ceauşescu ar constitui un studiu de caz ce ar întări conceptul de „detector biografic”, definit de H. V. Pătraşcu a fi „altceva decât analiza CV-ului şi decât dosarele comuniste care analizau „originile sănătoase” ale candidatului. Este acea „judecată– bazată întotdeauna pe buna credinţă, suficient de flexibilă încât să permită intervenţia neprevăzutului şi a libertăţii umane – prin care „evaluăm” viitorul unui om din perspectiva trecutului sau şi a modelelor care i-au marcat anii de formare, a „matricei stilistice” şi a „scenariului” său de viaţă”.

Constatând că şi la noi îşi face tot mai mult loc o schimbare de paradigmă („vechea paradigmă – a unităţii şi identităţii – se schimbă cu o alta – a multiplicităţii şi fragmentarităţii”), Academia Română şi-a propus să apere ideea de „identitate naţională” şi să   amendeze „proiectul politic postmodern românesc”. Imediat au apărut contestatarii, componenţii, precizează H. V. Pătraşcu, unui „roi de viespi”, remarcându-se Gabriel Andreescu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Horia-Roman Patapievici, Lucian Boia şi alţii care au aderat parţial la acest proiect politic, scopul lor principal fiind abandonarea „credinţei în unitate şi identitate”. Dar nici aceşti „boieri ai minţii” n-ar fi atât de categorici, ei aderând întâmplător la paradigma postmodernă, cum o fac potentaţii zilei şi superpotenţii financiari care, într-o analiză pertinentă a lui H. V. Pătraşcu, aceştia impun: 1. „multiplicarea centrelor de putere”; 2. „schimbarea raportului parte-întreg”; 3. „regionalizare, atomizare şi „ură de sine”.

Moartea, ca unul din motivele prezente în „Mioriţa”, este raportată la conştiinţa românilor. Aceasta ar fi avut o evoluţie „de la negare la tragism”. Cum era şi firesc, analiza începe de la Herodot pe care, sistematizându-l, H. V. Pătraşcu găseşte ca indubitabile următoarele aspecte: 1. ”existenţa unei credinţe în nemurire în rândul geţilor”; 2. „neînfricarea în faţa morţii în rândul acestei populaţii”; 3. „mirarea sinceră a istoricului grec în faţa credinţei geţilor în nemurire”, 4. „faptul că Herodot aparţine unei civilizaţii „superioare” celei descrise”; 5. „prezenţa sacrificiilor umane în rândul geţilor”. Cu timpul, şi aceasta datorită romanilor, „strămoşii noştri descoperă moartea în adevărul ei brut, moartea definitivă”, revelarea conducându-i la un comportament de evitare a morţii. Se continuă cu un elogiu adus generaţiei interbelice care constă „tocmai în aceea de a fi sesizat legătura inseparabilă dintre conştiinţa matură a morţii şi existenţa istorică autentică şi deplină”. În special Eliade şi Cioran teoretizează relaţia dintre conştiinţa morţii (şi deci o sensibilitate tragică) şi existenţa superioară – atât pe plan individual, cât şi pe plan colectiv, social”. Autorul crede că de la aceştia ar trebui să se inspire şi generaţiile postdecembriste, fiindcă „numai cel ce are conştiinţa morţii poate aspira la obţinerea nemuririi”.

Spiritul mioritic este regăsit de H. V. Pătraşcu şi în cartea lui Lucian Boia, „De ce este România altfel?”. Nemulţumit de demersul lui Lucian Boia („nu răspunde la întrebarea care îi dă titlul”; „Boia se mulţumeşte să constate că România este o ţară bolnavă („altfel”), să-i enumere şi să-i descrie simptomele fără să-i stabilească diagnosticul şi fără să propună nici un tratament”; „o semiologie incompletă” etc.), H. V. Pătraşcu caută el un răspuns. Mai întâi alcătuieşte o „fişă clinică” a României, una rezultată din punctele de vedere expuse de Lucian Boia. Acestea sunt reţinute apelând la modul mai tehnicist al „cuvintelor cheie”: „retard, marginalizare, mimetism, astenie, complex de inferioritate, nevoie de supunere, infantilism, frivolitate, apatie…”, încât, în stilul său cinic, ajunge să se întrebe dacă „pacienta” lui Boia mai trăieşte. Apoi, constatând din partea lui Lucian Boia şi o stare de autodispreţ exuberant faţă de România, analiza se desfăşoară pe un spaţiu extins din care se pot reţine următoarele principale observaţii: 1. „cu această carte Lucian Boia atinge ultimele limite ale demersului de demitizare care l-a consacrat în spaţiul românesc”; 2. „pe această limită a demitizării nu se mai poate înainta decât cel mult în cercul unei continue lamentaţii şi jeluiri a nenorocului de a fi român”; 3. „nici urmă de suferinţă, de sentiment tragic, de orgoliu rănit”; 4. „cartea lui Lucian Boia este infinit mai pesimistă dar şi infinit mai lipsită de substanţă”; 5. „Cioran nu a negat niciodată supremaţia spirituală a lui Mihai Eminescu, poet pe care Boia îl desfiinţează din două mişcări de condei”; 6. „cartea lui Boia este lipsită de substanţă şi pentru că se mulţumeşte să descrie, într-o cromatică sumbră, realităţile social-politice şi istorice româneşti fără să exploreze cauzele lor”; 7. „ absenţa fundalului teoretic este direct vizibilă în cartea lui Lucian Boia”; 8. „singurul răspuns, repetitiv, în care se blochează eseul lui Boia este acela că românii sunt astfel pentru că nu sunt nimic” etc. Şi fiindcă, spune H. V. Pătraşcu, Lucian Boia doar constată falimentul demitizării fără să aibă o soluţie („nu ştie ce să spună în continuare, nu ştie încotro va merge România”), vine cu o soluţie pusă sub semnul conceptelor de „conştiinţă naţională” şi nevoie de ideal”: „Fapt este că de la revoluţia din 1989 încoace societatea românească stă în afara oricărui ideal. Nimeni nu îndrăzneşte să aducă vorba despre un ideal al societăţii, generaţiile de după căderea comunismului nu au propus un nou ideal”.

În schimb pentru H. V. Pătraşcu, o carte precum „Scutecele naţiunii şi hainele împăratului”, scrisă de antropologul Vintilă Mihăilescu, „îmbină plăcut delectarea intelectuală şi bucuria sufletească, ascuţimea observaţiilor şi seninătatea privirii”. Analizând poziţionarea românilor faţă de ei înşişi, Vintilă Mihăilescu va constata „o auto-excludere din sfera propriei identităţi”, paradigmă acceptată şi de H. V. Pătraşcu, obligat de evidenţe să puncteze în analiza acesteia: 1. „românul nu se regăseşte în ceea ce este pentru că nu ştie ce vrea să fie”; 2. „există o diferenţă între ceea ce suntem şi imaginea noastră de sine, diferenţă insolubilă atâta timp cât nu avem un proiect identitar coerent, atâta vreme cât patria e lipsită de un „proiect de ţară”; 3. „nu ştim ce vrem să fim, nu vom putea spune cine suntem”; 4. „forţaţi de diferite circumstanţa să ne delimităm „esenţa”, ne refugiem în trecut – folosindu-l ca pe un factor de dispreţuire a prezentului”. Nu avem un ideal, cum ar spune H. V. Pătraşcu.

Aprecieri are H. V. Pătraşcu şi faţă de cartea lui Vasile Dem. Zamfirescu, „Nevroza balcanică”. Pliată pe propria gândire o încadrează fără rezerve în rândul cărţilor-eveniment, demersul ideatic fiind bazat pe termeni şi mijloace ale psihologiei de „nevroză balcanică”. Într-o primă analiză, autorul îi atribuie cărţii un „ rol civilizator”(„cititorul este învăţat să-şi accepte şi dimensiunea sa psihică, nu doar pe cea corporală”). Apoi găseşte ca inspirată şi justă modalitatea în care se face distincţia dintre suflet şi spirit, accentul punându-se pe proclamarea primordialităţii sufletului în defavoarea spiritului, metoda fiind aceea de „eliberare a spiritului” şi nu a unei inversări forţate a vechii paradigme impuse de intelectualii care nu vor să renunţe la „ideea productivităţii creatoare a nevrozei” şi a „melancoliei ca stimul permanent al genialităţii pe plan artistic, filosofic sau literar”. Continuă H. V. Pătraşcu: 1. „teza cioraniană a explicării „deficienţelor actuale ale poporului român” ca fiind produsele „unor deficienţe psihologice structurale” nu este acceptată de Vasile Dem. Zamfirescu, care adoptă o viziune realistă ca „premisă pentru o schimbare efectivă”; 2. „o asemenea viziune include „istoria în explicarea ecuaţiei psihologice şi psihopatologice a românilor”; 3. „acolo unde simţim doar ură faţă de alţii, invidie şi resentiment, Vasile Dem. Zamfirescu face să transpară ura de sine – originată la rândul ei în internalizarea neiubirii părinţilor (care pot fi identificaţi categorial ca istoria şi geografia României)”.

Două cărţi care au suscitat dezbateri înflăcărate la apariţia lor au fost „Boierii minţii” şi „Idolii forului”, autor Sorin Adam Matei, în care se abordează critic „eşafodajul de idei ce stă la baza supremaţiei grupului de intelectuali constituit în jurul lui Constantin Noica (şcoala de la Păltiniş)”. Viziunea „păltiniştenilor”, prin care societatea ar trebui condusă de un grup restrâns de personalităţi excepţionale (elite, genii, erudiţi etc.), ar trebui înlocuită, după Sorin Adam Matei, cu „o clasă de mijloc a specialiştilor şi nu a enciclopediştilor (de multe ori amatori), iar cultura să fie văzută ca „un spaţiu al dialogului şi al dezbaterii critice şi nu ca un amvon de unde se predică sub semnul inspiraţieoi”. Teze la care aderă şi Horia Vicenţiu Pătraşcu.

O altă carte supusă unei analize mai extinse decât o face cu primele două este şi „Idei de schimb”, a aceluiaşi Sorin Adam Matei, care pleacă de la teza că „starea noastră de înapoiere materială reflectă starea de înapoiere spirituală a mentalităţii pe care o împărtăşim”. Un exemplu: deşi iubim America şi dorim să avem un destin american, rămânem cramponaţi de mentalităţile medievale. Elitismul medieval este o boală românească. Ne vindecăm doar prin dezvoltarea clasei de mijloc.

Credinţa că există o ruptură tot mai accentuată între elită şi societate, precum şi absenţa idealului (şi chiar lipsa ideilor) la artistul român, este demonstrată prin punerea în discuţie (studiu de caz) a două cărţi scrise de Petru Bejan: „Amurgul frumosului” şi „Lumea artei. Târcoale critico-hermeneutice”. Deşi alcătuite din „lecturi” hermeneutice doar ale unor pictori ieşeni contemporani, cu precădere tineri, supuşi „prezumţiei de deplinătate”, teza se poate generaliza la oricare gen de artă: „Tânărul nu mai este doar un om în crochiu, o personalitate încă neformată, aflată la începuturile vieţii; dimpotrivă, tânărul este la fel de întreg ca orice om matur”. (VA URMA)

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus