GEORGICĂ MANOLE ÎN DIALOG CU OVIDIU CHELARU-  „Ceea ce rămâne după noi sunt doar faptele bune sau rele, ce vor cântări într-un fel sau altul la Judecata de Apoi”

GEORGICĂ MANOLE ÎN DIALOG CU OVIDIU CHELARU- „Ceea ce rămâne după noi sunt doar faptele bune sau rele, ce vor cântări într-un fel sau altul la Judecata de Apoi”

Georgică Manole: Recunosc faptul că n-am făcut un calcul, dar sunt ani buni de când

respirați aerul unui spațiul încărcat de spiritul geniilor, cel al Botoșaniului. Ce ar trebui să știe botoșănenii despre Ovidiu Chelaru?

 

Ovidiu Chelaru: M-am născut la data de 10 februarie 1931, în localitatea Bădeuți, județul

Suceava, într-o zonă de legendă de la poalele Obcinilor Bucovinei, unde mi-am petrecut atât copilăria cât și adolescența. Tot aici am făcut școala primară în localitatea mea natală (1938-1942) și Liceul Teoretic de Băieți ,, Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuți (1942-1950). După absolvirea liceului am urmat Facultatea de Piscicultură din Constanța și Galați (1950-1954).

De la terminarea facultății și până la pensionare, m-am dedicat exclusiv meseriei pentru care m-am pregătit. Întreaga perioadă a însumat mai bine de 43 ani (1955-1998). În acest interval de timp, printre altele am fost: 17 ani șef de fermă, 5 ani inginer șef și 20 ani director. Debutul l-am realizat la Întreprinderea Piscicolă Cefa, județul Bihor (1955-1959), continuând apoi la Întreprinderea Piscicolă Botoșani (1959-1998).

Deși, prin adopție sunt botoșănean de mai bine de șase decenii, chemarea ancestrală și obârșia mea bucovineană, sunt omniprezente clipă de clipă în itinerariu meu cotidian, stare ce m-a determinat cu ceva ani în urmă să scriu următorul catren:

,,Din când în când vin la Moldova / Și mă îndrept spre Bucovina / Acolo unde-mi este prova / Copilăria și lumina”.

Și odată ajuns la Bădeuți, mai întâi poposesc la cimitir, să aprind o lumânare, însoțit de un moment de pietate și reculegere pentru dragii mei părinți, ce-și duc somnul cel de veci, în perimetrul fostei mănăstiri ,,Sf. Procopie”, al cărui așezământ monahal a fost ridicat de Ștefan cel Mare și Sfânt în anul 1487. Din păcate însă, mănăstirea ,,Sf. Procopie” a fost distrusă de obuzele trase asupra sa de armata austriacă, în Primul Război Mondial. În prezent se mai păstrează doar un zid din clopotnița mănăstirii. O stampă a acestei mănăstiri se poate vedea și astăzi în muzeul mănăstirii de la Putna.

Părinții mei, au fost dascăli și îndrumători pentru zeci de generații de elevi ai Școlii Generale cu clasele I-VIII de la Bădeuți: mama, Elvira Chelaru (Jauca) – (26.01.1902-26.03.1997) și tata, Gheorghe Chelaru (27.03.1903 – 14.08.1988).

Legat de profesiunea mea, nu este lipsit de interes de a arăta faptul că de-a lungul mai multor secole, în Moldova, piscicultura s-a bucurat de o frumoasă tradiție și realizări pe măsură. O bună parte din aceste înfăptuiri le-am consemnat într-o monografie ,,Oameni și Locuri”, carte ce a văzut lumina tiparului în anul 2004.

Iată cum, nolens-volens, am ajuns să abordez și un alt nivel al preocupărilor mele cotidiene, acela de a așterne pe hârtie, pentru posteritate și nu numai, un noian de amintiri, vise și speranțe, specifice oricărui muritor. Prin geneză și destin, omul ca ființă pământeană, se naște, trăiește cu intensitate sau nu, după care moare, întorcându-se la originea sa ancestrală, adică în țărână. În deplină cunoștință de cauză, au am ales prima cale, în sensul devenirii mele ca scriitor, chiar la senectute, pentru a arăta lumii că bătrânețea nu pentru toți reprezintă o povară, pentru a-ți depăna firul vieții într-o dulce sau amară trândăvie, în așteptarea unei mântuiri divine, care în chip de himeră ne îndrumă pașii vieții, visele și așteptările către nicăieri. În acest sens îl voi parafraza pe Socrate, care adresându-se unui scriitor mai în vârstă, i-a spus: ,,dacă cineva te va întreba de ce mai scrii cărți când semenii de-ai tăi se pregătesc să dea colțul, să le răspunzi – pentru a arăta lumii că poți scrie încă destul de bine .

 

G.M.: Recent ați înființat Societatea Scriitorilor Botoșăneni ,,Mihai Eminescu.

Ce se vrea această societate și cine poate accede în ea?

 

O.C.: Așa este. Societatea Scriitorilor Botoșăneni ,,Mihai Eminescu” a luat ființă la

data de 13 aprilie 2018, la inițiativa mea, având ca drept membri fondatori pe : Ovidiu Chelaru, Traian Apetrei, și Dan Cristescu, a cărei legitimitate a fost parafată prin hotărâre de către Judecătoria Botoșani, la data de 06 martie 2018.

Așa cum am arătat și în editorialul primului număr al revistei ,,Memento Mori”, societatea noastră, nu este și nici nu va fi o asociație concurențială, ci mai degrabă una complementară vis-a-vis și de alte asociații de cultură și literatură botoșănene, pentru ca împreună să contribuim la îmbogățirea și păstrarea valorilor spirituale și materiale ale înaintașilor noștri, demni de slavă, iubire și admirație.

Pe bază de consimțământ scris sau verbal, orice scriitor de pe cuprinsul patriei noastre cât și din diaspora română, dincolo de hotarele României, pot adera la mișcarea noastră literară și deveni membri cu drepturi depline, cu stricta respectare a Statutului societății. Pentru autentificare, fiecare membru va primi o legitimație de scriitor.

Din evidența societății noastre, se pare că structura și modalitățile sale de exprimare, au fost și sunt pe gustul multor scriitori, astfel încât în mai puțin de doi ani ne bucurăm de existența a 58 de membri, din care 32 din 2018, 21 din 2019 și 5 din 2020. Că nu toți își aduc obolul cuvenit și că, o parte din aceștia au gânduri de ,,înstrăinare”, e o altă poveste care ține de firea fiecărui individ, în continuă mișcare și adaptare la vremurile pe care le trăim.

 

G.M.: Societatea editează revista ,,Memento Mori”(Adu-ți aminte că vei muri). De ce

acest titlu, care, fie vorba, poate induce unele nedumeriri ?

 

O.C.: Mai întâi trebuie să arăt faptul că această revistă, a cărui fondator sunt tot eu, nu s-a

născut ca un moft personal, ci ca o strictă necesitate, astfel încât toți membrii Societății Scriitorilor Botoșăneni ,,Mihai Eminescu”, cât și colaboratorii săi, să-și poată mediatiza și pe această cale crâmpeie din creațiile lor literare.

Ținând cont de capacitatea și disponibilitatea corpului redacțional cât și de aria sa de cuprindere, de la bun început consiliul director al societății a hotărât ca la debut, revista să fie o publicație semestrială, fără o anumită constrângere legată de tiraj sau paginație. Spre mulțumirea celor care se ocupă direct sau indirect de bunul mers al revistei, chiar dacă până n prezent au apărut doar două numere, pentru anul 2019, se poate afirma că impactul cu cititorii s-a ridicat la nivelul așteptărilor, dat fiind varietatea tematicilor de cultură și literatură abordate.

În obținerea acestor rezultate notorii, în egală măsură și-au adus obolul atât scriitorii botoșăneni cât și colegii lor de breaslă din alte județe, cum ar fi: din Suceava, Piatra Neamț, Iași, Pitești și București. Oricum, debutul revistei noastre este de bun augur. Ce surprize ne va aduce viitorul, e greu de anticipat. În orice condiții, optimismul trebuie să primeze: ,,Duna vita est,” (Cât există viață, va exista și speranță).

În mintea unor iubitori de cultură și literatură mai puțin informați și puși pe șicane, este posibil să se înfiripe legitima întrebare: de unde, când și cum această revistă să poarte denumirea unei poezii scrisă de Mihai Eminescu . Iată și răspunsul: noi botoșănenii, mai cu seamă scriitori, care prin genă și moștenire avem sfânta datorie de a păstra neîntinată frumusețea mesajului și a versului eminescian, membrii consiliului director al societății, în memoria marelui poet și a operei sale nemuritoare, în unanimitate de voturi au hotărât ca revista să poarte numele unei poezii fanion, respectiv „Memento Mori”.

Pentru o revistă, o astfel de titulatură, trebuie să recunoaștem, aduce un plus de noblețe mișcării noastre literare, de care avem atâta nevoie. În acest context, țin să mai fac o remarcă. Noi, oamenii, prin destin și zămislire suntem muritori. Ceea ce rămâne după noi sunt doar faptele bune sau rele, ce vor cântări într-un fel sau altul la Judecata de Apoi. La acest lucru, cu certitudine, încă din antichitate o pleiadă de filozofi și gânditori s-au pus în slujba omenirii, pentru a-i proteja de spiritele malefice ale mediului înconjurător. Mă refer în mod deosebit la Horațiu, unul din cei mai iluminați și prolifici ai imperiului roman, care prin numeroasele sale proverbe, ne-a lăsat drept moștenire și următorul dicton: ,,Non omnis morias”. Adică noi scriitorii nu vom muri niciodată în întregime, ci vom supraviețui prin operele noastre. Aidoma acestora, mult mai târziu și Eminescu a împărtășit aceste sentimente ce se degajă cu prisosință din poeziile sale filozofice, printre care și ,,Memento Mori”. Acesta din urmă, spre aducere aminte că Dumnezeu ne-a dat viață pentru roade și puritate sufletească și nicidecum de a trăi prin trândăvie și minciună, așa cum se întâmplă adeseori. ,,Vae victis”.

 

G.M.: Poezia pe care o scrieți o supuneți unui limbaj personal, unul care vă reprezintă. Credeți că e bine că v-ați făcut un comandament în a apela doar la formule tradiționale?

 

O.C.: Iată o întrebare care se lipește de sufletul meu ca și o mănuță bine mulată, vis-a-vis

de preocupările mele cotidiene în domeniul literaturii. În acest sens, țin să precizez faptul că, pe întinderea celor 18 ani de când scriu, pe lângă poezie am abordat și alte genuri, legat de memorii, monografii, antologii, stihuri religioase, fabule, cugetări, aforisme, etc. Așa și nu altfel, până în prezent am reușit să-mi trec numele pe coperta a 37 volume de carte, însumând peste 13.000 pagini, ca drept unică moștenire de avere și iluminare ce-o las cu plăcere și împlinire sufletească urmașilor mei de sânge, ram și gintă.

Pentru mine, ca scriitor aflat la vârsta unei maturități depline și cu neuronii încă neafectați de scurgerea anilor, ce poate fi mai înălțător faptul că opera mea a fost mediatizată prin diferite mijloace de informare: radio, televiziune, ziare și reviste și nu în ultimul rând prin realizarea a 19 lansări de carte, realizate pe cuprinsul județelor Botoșani, Suceava și Iași. Mai mult decât atât, o bună parte din cărțile mele, spre mândria mea, în timp și spațiu au ajuns și în rafturile unor biblioteci private și de stat din țară, cât și pe alte meridiane ale lumii, începând cu Europa și continuând cu America de Nord, America de Sud, Africa, Asia și până în îndepărtata Australie.

Așa cum se poate deduce și înțelege, genul literar care se lipește de mine ca timbru de scrisoare, este poezia clasică, în care m-am ,,cantonat” prin simțire, dragoste și afinitate față de frumusețea graiului de sorginte latină a strămoșilor noștri, trăitori de milenii la curbura munților Carpați. Acest grai minunat al gintei noastre străbune, cu mesaje deosebite, muzicalitate și rimă, s-a îmbogățit mereu de-a lungul atâtor secole de trăire națională, mai întâi la nivelul așezămintelor monahale și apoi în învățământul românesc. La sfârșitul secolului al IX-lea, Mihai Eminescu prin scrierile sale, mai ales în poezie, statuează pe vecie itinerariul limbii noastre moderne, fără de care însăși nația română, alături de steagul nostru tricolor, nu are nici un viitor atât pe plan european cât și mondial.

La începutul secolului XX, în țara noastră o anume grupare de scriitori au dat viață așa zisei poezii moderniste, ce a rezultat dintr-un amestec de necunoaștere și blasfemie la adresa limbii române. Dat fiind ușurința cu care poate fi abordată, în zilele noastre este îmbrățișată cu deosebită căldură de Uniunea Scriitorilor din Românea, prin publicațiile sale subordonate. Drept dovadă, mai marii diriguitori ai U.S.R-ului, sugerează ideea că poezia modernistă să fie introdusă în școli ca obiect de studiu obligatoriu, ca brand de țară. Asta ne mai lipsește, că în rest avem de toate. Trăiască democrația și incultura de masă. Așa și nu altfel, dintr-o statistică întocmită de U.E., România se află pe ultimul loc în Europa la nivel de cultură și consum de carte, adică la lectură. Ca bomboana pe colivă să fie cât mai atrăgătoare, tot statisticile spun că 80% din cetățenii țării noastre, în calitate și de membri ai U.E., nu au citit nicio carte.

 

G.M.: Profesional, sunteți un om al apei și al subtilităților ei materiale. A fost și este apa un

motiv obsedant și caracteristic poeziei lui Ovidiu Chelaru?

 

O.C.: Categoric, nu. Pentru mine, domeniul lucirilor albastre, adică piscicultura, mi-a fost

leagăn și profesie timp de 43 ani, nu ca drept chemare, ci ca o strictă necesitate pentru a-mi câștiga existența mea și a familiei mele. Și totuși, cine m-a obligat să îmbrățișez o asemenea profesie? Nimeni altcineva decât ciudățeniile și imperativelor vremurilor pe care le-am trăit. În 1950, după terminarea liceului de la Rădăuți, pentru mine aproape toate porțile facultăților erau închise, dat fiind originea mea mic burgheză. Părinții mei fiind dascăli în învățământul primar. În aceste condiții pe bază de consens am urmat Facultatea de Piscicultură, mai întâi la Constanța (1950-1953) și apoi la Galați (1953-1954), facultate nou înființată (1948) și absolut necunoscută pe plan național, ca scop, menire și viitor.

Anii au trecut și din aproape în aproape, în aprilie 1959 am avut șansa să ocup postul de director al Întreprinderii Piscicola Botoșani, în fieful drag sufletului meu, respectiv dulcele meleaguri ale Moldovei de Nord. În acea perioadă, din punct de vedere hidrologic, întreaga zonă era o priveliște tristă și dezolantă. Pe întreaga și bogata rețea de văi și cursuri de apă ale Moldovei, nu vedeai decât diguri și baraje rupte de iureșul apocaliptic al unei viituri de apă. Ici și colo, în procent de sub 5%, mai vedeai și câte un iaz în funcțiune, mai puțin pentru pește, ci ca adăpătoare pentru turmele de vaci și oi ale sătenilor din zonă.

Perioada interbelică, cât și încă vreo 15 ani după, nu au fost prielnice pentru piscicultura din apele interioare din cuprinsul Moldovei, deși în istoria ei seculară s-a bucurat de o faimă deosebită încă de pe vremea domnitorilor Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare și Sfânt, dat fiind bogăția de pește din iazurile și eleșteiele vremii. La sfârșitul deceniului VI al secolului XX, în regim extensiv mai funcționau șase iazuri: Dracșani, Hănești, Tătărășeni, Negreni, Dragulea și Sărata, fapt ce au convins guvernanții de atunci să înființeze Întreprinderea Piscicolă Botoșani, la data 01.05.1953. Producțiile de pește obținute la acea vreme erau mai mult decât mizere, atât cantitativ cât și calitativ. Toate bunurile piscicole amintite, practic se rezumau doar la niște smârcuri de apă, pline de vegetație și păsări ihtiofage. De exemplu, renumitul iaz Dracșani, astăzi faima Moldovei, ce numără 500 ha luciu de apă, apt pentru creșterea peștelui în sistem intensiv, cu 60-65 ani în urmă se rezuma cel mult la 30 ha apă unde anevoie puteai arunca toamna un năvod, pentru a prinde ceva chisoagă (caras auriu, porcușor, beldiță, zvârlugă și fufă). Crapul, somnul, plătica și șalăul, erau specii de pește absolut necunoscute, în componența ihtiofaunei din nordul Moldovei. Revenind la iazul Dracșani, diferența de 470 ha, erau ocupate în proporție de 95% de stuf, motiv pentru care riveranii și nu numai, o alintau cu apelativul de ,,mica deltă a României”. De altfel, produsul de bază al acestui biotop, adică stuful, mai bine de 10 ani (1960-1970), a fost obiect de export pe valută și nu în lei.

De îndată ce am descins la Botoșani, alături de un grup de ingineri și tehnicieni ce mi-au înțeles intențiile, printre care voi numi pe ing. Mihai Vartic și tehnicianul Petre Olteanu, din păcate ambii trecuți de ceva vreme, prin voia Divină, la cele veșnice. Cu pași mărunți dar siguri am reușit să recuperăm decalajul impus de noile condiții create și așteptate de societatea românească. Astfel de la o producție anuală de 209 tone pește în 1959, peste 18 ani, mai exact în 1977, am realizat 2723 tone pește la nivel de întreprindere, când am obținut și locul I pe ramură la nivel național.

În obținerea acestor frumoase rezultate, cu toată modestia, declar faptul că, personal, am avut o contribuție destul de însemnată, în condițiile în care meseria de piscicultor nu mi-a plăcut niciodată, dat fiind condițiile vitrege în care se desfășoară, fiind mereu la discreția capriciilor naturii, cu potop de apă, frig și înghețuri cât încape în sezonul rece sau cu veri toride ce te pun pe gânduri până la lehamete.

Și totuși ce vremuri frumoase a trăit Întreprinderea Piscicola Botoșani, care în perioada anilor 1965-1985 avea în subordine 13 ferme piscicole din care 8 pe raza județului Botoșani și 5 pe cuprinsul județului Suceava, 18 magazine de prezentare și desfacere de produse piscicole, de la Săveni până la Vatra Dornei, plus o fabrică de semiconserve de pește la Botoșani, cu o capacitate de prelucrare de peste 800 tone pește oceanic și indigen, a cărei produse finite erau foarte căutate de către consumatorii din nordul Moldovei. Îmi aduc aminte cu plăcere cum, săptămânal, cele patru camioane frigorifice din dotarea întreprinderii, aduceau pește oceanic de la Tulcea, ca fruct al vredniciei flotei de pescuit oceanic a României, compusă din 12 nave moderne, din care 6 cumpărate din Japonia iar restul din Polonia.

Nu peste multă vreme a apărut și revoluția din decembrie 1989, cu toate plusurile și neajunsurile sale. Ca prin farmec și la comandă, cu grăbire, foarte multe unități economice productive au dispărut pentru totdeauna. Unde este producția de pește de altădată? Unde-i flota de pescuit oceanic a României? Toate s-au dus pe apa sâmbetei, prin mijlocirea vremilor pe care le trăim cu toții.

Cât privește producțiile de pește autohtone, drama nu-i chiar atotcuprinzătoare. Noroc de faptul că odată cu concesionarea zestrei piscicole din județul nostru, au mai rămas câțiva specialiști, care prinși pe viață de patima și flacăra meseriei, ne demonstrează că sunt demni urmași ai înaintașilor în demersul lucirilor albastre, precum au fost Grigore Antipa, Theodor Bușniță, Dumitru Bogatu și nu numai. Mă refer la ing. Gheorghe Nistor, ing. Bogdan Neculeț și Diadem Atodiresei. Bravo lor !

În încheiere, revenind la întrebare, țin să arăt că apa și subtilitățile ei materiale nu m-au influențat cu nimic în calitatea mea de scriitor. Faptul că și în profesie am obținut ceva rezultate notorii, nu ține de farmecul lucirilor albastre și nici de calitatea peștelui pe care-l pui în farfurie, ce mai degrabă de educația mea străbună, de a nu face umbră de pomană pământului, indiferent de locul ce-l ocupi la un moment dat în societate.

G.M.: Paulo Coelho spunea că ,,un copil poate să învețe oricând un adult trei lucruri: cum  să fii mulțumit fără motiv, cum să nu stai locului niciodată, și cum să ceară cu insistență, ceva ce își dorește”. În care dintre cele trei lucruri vă regăsiți copilăria?

 

O.C.: Din copilărie și până la anii senectuţii în care mă aflu, n-am stat locului niciodată.

Mai exact fie spus, atât la propriu cât și la figurat, neastâmpărul a pus stăpânire pe mine sub toate formele posibile și verosimile. În copilărie, ca mai toți copii de vârsta mea, dornic de cunoaștere și predispus spre a-mi consuma energiile vârstei, mai mereu eram în tumultul vâltorilor, la joacă, la școală și acasă. Noroc de supravegherea permanentă a părinților mei, mai ales al tatălui, care prin exigența sa, stopa la timp unele din comportările mele duse peste limitele unei normalități acceptabile. După moda vremii, drept măsură de îndreptare, am luat și bătaie atât de la tatăl meu, care pe linie profesională mai bine de trei decenii a fost și directorul Școlii Generale din comuna mea natală Bădeuți, cât și de la învățătorul Vasile Chiriac, ce l-am avut ca dascăl în cursul primar. Nu zic neapărat că bătaia este ruptă din rai. Dar mă întreb, când era mai bine, la vremea mea sau acum când elevii își bat dascălii lor, când aceștia sunt prea exigenți la orele de curs, sau se implică în viața lor personală legat de îmbrăcăminte, fumat, limbaj pornografic, etc.

Î-mi aduc aminte de perioada anilor 1942-1950, când eram elev la Liceul Teoretic de Băieți din Rădăuți, la acea vreme încă capitală de județ. Disciplina în școli era reglementată de regulament organic tot după principii capitaliste, din perioada interbelică 1918-1944. Iată câteva reguli din acele vremuri, valabile pentru toate cele cinci licee care funcționau la nivelul urbei Rădăuților. Elevii, obligatoriu purtau uniformă școlară. După orele 20, fie vară sau iarnă, plimbatul pe ,,corso” sau în parcuri era complet interzisă. Tot după orele 20, pentru elevi, cinematografele erau complet interzise, iar porțile de la internat erau închise. De asemenea, elevii aveau totală interdicție, indiferent de oră, de a participa la petreceri publice sau să intre în cârciumi. După orele 20, pe străzile principale ale orașului circulau patrule mixte, formate din pedagogii celor cinci licee amintite. Orice abatere, se lăsa cu eliminarea împricinatului din școală pe timp de trei zile, o săptămână, o lună, ajungându-se până la exmatriculare. Și ce era rău în această linie de conduită. Cartea era carte, respectul era respect și școala era școală, în adevăratul sens al cuvântului. Drept dovadă, mă voi referi doar la generația mea. În 1942, în baza unor examen foarte severe, fără nici un fel de pile, m-am numărat printre cei 100 de fericiți care am intrat la liceu. După opt ani, am rămas numai 60. Și slavă Domnului, acest regim spartan, în ceea ce mă privește, și-a cules roadele în următorii 70 de ani de viață.

 

G.M.: De la înălțimea vârstei pe care o aveți, ce sfaturi dați diriguitorilor culturii

botoșănene?

 

O.C.: În calitate de președinte al Societății Scriitorilor Botoșăneni ,,Mihai Eminescu” și de

director al revistei ,,Memento Mori”, tuturor diriguitorilor culturii botoșănene, le-ași sugera un singur sfat, în măsura în care conștiința și convingerile lor literare le permit, să contribuie la sistarea pentru totdeauna a circului ce are loc de aproape trei decenii la Botoșani, vis-a-vis de acordarea de premii naționale pentru poezie ,,Mihai Eminescu”, unor așa ziși ,,poeți”, care nu au nici o treabă cu frumusețea limbii noastre moderne, statuată pe vecie, ca perle nemuritoare, de către marele și inegalabilul luceafăr de la Ipotești. Este absolut revoltător să te folosești de numele lui Mihai Eminescu, pentru a acorda premii naționale unor stâlcitori de limbă. Faptul în sine, este o adevărată blasfemie la adresa limbii și a viitorului nației române.

 

 

 

 

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus