GEORGICĂ  MANOLE – DICŢIONARUL ŞTIINŢELOR  SPECIALE ALE  ISTORIEI

GEORGICĂ MANOLE – DICŢIONARUL ŞTIINŢELOR SPECIALE ALE ISTORIEI

A vorbi despre un „Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei” („Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică”, Bucureşti, 1982), lucrare la care au trudit 13 autori (Ioana Burlacu, Maria Dogaru, Ionel Gal, Gabriela Mărăşoiu, Marin Mocanu, Ioana Alexandra Negreanu, Veronica Vasilescu, Gernot Nussbăcher, Florea Oprea, Maria Soveja, Ştefan Stănciuklescu, Elena Stângaciu şi Maria Stoian) coordonaţi de Ionel Gal, înseamnă a pune în discuţie azi, la nivelul anului 2018, un demers cu caracter de pionierat în domeniu. E drept că, simultan, a mai apărut o lucrare cu caracter monografic şi intitulată „Arhivistica românească”, însă dicţionarul amintit face un pas în faţă şi pune sub lupă, alături de arhivistică,  alte şase ştiinţe speciale ale istoriei: cronologia, diplomatica, genealogia, heraldica, paleografia şi sigilografia. Lucrarea va fi reeditată în 1985. E la fel de normal să amintim că istoricul, arhivistul şi profesorul Aurelian Sacerdoţeanu, fost director al Arhivelor Statului în perioada 1938-1953, a pus problema ştiinţelor speciale într-o lucrare („Îndrumări în cercetări istorice”)apărută la Bucureşti, în 1934, dar neavând caracter de dicţionar. Sacerdoţeanu considera că ştiinţele auxiliare ale istoriei se pot împărţi în: a) majore, aflate în raport de interdisciplinaritate cu istoria (geografia, geologia, lingvistica, paleontologia, etnografia, sociologia, dreptul, psihologia, statistica istorică şi demografia); b) minore, aflate în interdependenţă şi reciprocitate cu istoria (epigrafia, paleografia, bibliologia, codicologia, cronologia, heraldica, sigilografia, metrologia, numismatica, diplomatica şi arhivistica).

În prefaţa la lucrarea în discuţie, una structurată ca un dicţionar normativ explicativ  cu caracteristici enciclopedice, Ionel Gal ţine să precizeze: 1. „cuprinzând peste 1500 de termeni, însumează atât rezultatul cercetărilor naţionale, cât şi experienţa altor ţări în domeniu”; 2. „a fost elaborat ca un instrument de informare şi de lucru nu numai pentru specialişti ci şi pentru categorii mai largi”; 3. „dicţionarul este o necesitate de prim ordin atât pentru dezvoltarea ştiinţei arhivistice cât şi pentru activitatea practică a arhivelor de toate tipurile”; 4. „în explicarea noţiunilor s-a optat pentru formula indicării situaţiei reale reflectate în limbă cu recomandarea utilizării termenului adecvat” etc.

Utilizatorii  acestui dicţionar vor constata că arhivistica  ocupă primul loc şi că au fost nominalizaţi, cu precădere, acei termeni care completează domeniul arhivistic, caracterul interdisciplinar fiind evident. Dicţionarul cuprinde şi personalităţile care au avut preocupări în domeniul arhivistic, pentru unii nominalizându-se şi lucrările, altora doar preocupările raportate la domeniul arhivistic: Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Gheorghe Asachi, Grigore Bengescu, Teodor Codrescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Ion Heliade Rădulescu, Ioachim Miloia, Dimitrie Onciul, Aurelian Sacerdoţeanu sau Sever Zotta.

Imediat după revoluţie, în perioada 1990 – 2000, Nicolae Edroiu se ocupă mai aplicat de ştiinţele speciale,  acesta impunând vechea denumire de  ştiinţe auxiliare. Dicţionarul despre care vorbim a preluat denumirea de „ştiinţe speciale” pentru a intra în acord cu un punct de vedere al istoricului Damian P. Bogdan, la rândul său preluând-o de la Theodor von  Sickel, un istoric germano-austriac, fondator al  diplomaţiei moderne, specializat în ramuri auxiliare ale studiului istoriei, fost director al Institutului de Cercetări Istorice a Austriei.  Edroiu  clasifică ştiinţele auxiliare ale istoriei ca fiind: a) de gradul I (foarte apropiate istoriei), numărul lor fiind mult mai mare decât cel prezentat de Sacerdoţeanu; b) de gradul al II-lea (toate celelalte ştiinţe pe care le-a certificat cultura umană).

În 2005, sub semnătura Florentinei Niţu, apare lucrarea „Ştiinţe auxiliare” cu  aplicabilitate pe istorie. Interesant este aici cum autoarea explică accepţiunea termenului de istorie: „…are trei accepţiuni principale: istoria ca evenimente, istoria ca activitate de cercetare a istoricului şi istoria ca rezultat al acestei activităţi, adică totalitatea afirmaţiilor despre evenimentele istorice. Dintre acestea, doar ultimele două conturează istoria ca ştiinţă”. Iar istoria ca ştiinţă se bazează pe ştiinţele auxiliare.

Dicţionarul coordonat de Ionel Gal este actual şi astăzi, el ocupându-se de termeni şi concepte ce vizează o parte din mărturiile figurative, a celor scrise, dar şi idei privind conservarea şi prezentarea mărturiilor.

IMG_6754

 

 

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus