GEORGICĂ  MANOLE: DEGUSTĂTORUL  DE  TEXTE (94)

GEORGICĂ MANOLE: DEGUSTĂTORUL DE TEXTE (94)

[cuvinte cheie: Alexandru Vlahuţă, statuia lui Ovidiu din Constanţa, „Magazin” din 26 mai 1984, definiţii (prostul, neştiutorul, adormitul şi înţeleptul), „am citit, am reţinut”, Sofocle despre ştiinţă, versuri din Ovidiu Genaru, sloganul leninist, conceptul G. Lukacs, omul recent, omul nou, Mircea Eliade, Emil Cioran, „SLAST” nr. 22 din 1984, Claude-Henri Rocquet, „Pe culmile disperării”, Flaubert, Mihai Zamfir, „România literară” nr. 37 din 2018, „Rusul la bătrâneţe”, românul la bătrâneţe, Ovid Densuşianu despre donatori]:

 

 

406. Alexandru Vlahuţă, aflat în faţa statuii lui Ovidiu, din Constanţa: „Azi nu s-ar mai tângui aşa de jalnic lira ta, căci ai trăi în mijlocul unui popor care ţi-ar fi drag, între oameni al căror chip ţi-ar aminti trăsăturile minore ale cetăţenilor români, şi în a căror limbă melodioasă şi sonoră, ca şi versurile tale, ai regăsi cu atâta sfinţenie păstrate urmele vii din graiul stins de mult al poporului tău” (vezi „Magazin” din 26 mai 1984);

 

407. Câteva definiţii: 1. prostul (nu ştie şi nu ştie că nu ştie); 2. neştiutorul (nu ştie dar ştie că nu ştie); 3. adormitul (ştie şi nu ştie că ştie); 4. înţeleptul (ştie şi ştie că ştie). În aceste situaţii prostul trebuie ocolit, neştiutorul trebuie învăţat, adormitul trebuie trezit, iar înţeleptul trebuie ascultat;

 

408. Am citit, am reţinut: Sofocle: „Ştiinţa e partea cea mai însemnată a fericirii”; Ovidiu Genaru: „Frica noastră de moarte are un miros plăcut de iasomie”; Ovidiu Genaru: „Urăm frica fiindcă ne sălbăticeşte, ne pregăteşte fuga”; Ovidiu Genaru: „Sufletu-mi e centrul universului / Ca durere vreau să spun”; sloganul leninist: „Nu poţi trăi în societate fiind liber de societate”; conceptul G. Lukacs: „societate groaznic de definitivă”; omul recent: „modelat de sloganurile publicitare ale societăţii de consum”; omul nou: „produs ideologic cu faţă umană al socialismului şi comunismului”;

 

 

409. Mircea Eliade despre Emil Cioran: „Îl cunosc foarte bine pe Cioran. Eram prieteni încă din România, din perioada anilor 1933-1938., şi am fost fericit să-l regăsesc aici la Paris. Îl admiram pe Cioran de la primele sale articole publicate în 1932, când avea abia 21 de ani. Cultura filozofică şi literară pe care o avea era extraordinară pentru vârsta lui. Citise deja Hegel şi Nietzsche, misticii germani şi pe Schavagosha Pe de altă parte, avea, încă de tânăr, o nemaipomenită măiestrie literară. Scria la fel de bine eseuri filozofice ca şi articole pamflet de o forţă extraordinară: l-am putea compara cu autorii apocaliptici şi cu cei mai cunoscuţi pamfletari politici. Prima sa carte în româneşte, „Pe culmile disperării”, era captivantă ca un roman, iar în 8unele părţi, melancolică şi înspăimântătoare. Cioran scria atât de bine în româneşte, încât nimeni nu şi-ar fi imaginat că într-o zi va dovedi aceeaşi perfecţiune literară în franţuzeşte. Cred că exemplul său este unic. E drept că ar trebui făcută o statistică. Cioran spunea, foarte serios, că Flaubert avea dreptate să lucreze o noapte întreagă ca să evite un subjonctiv…” (vezi „SLAST” nr. 22 din 1984, preluare din convorbirea cu Claude-Henri Rocquet);

 

410. Mihai Zamfir, în „România literară” nr. 37 din 2018,   publică eseul „Rusul la bătrâneţe”. Reţinem: „Cum îmbătrânesc intelectualii ruşi eminenţi, vârfurile „intelighenţiei” din Sankt-Petersburg ori Moscova, dacă au plecat din Rusia? La fel ca toţi ceilalţi oameni, am fi tentaţi să răspundem, dar lucrurile nu stau tocmai aşa. La bătrâneţe, marele intelectual rus adaugă aurei lui o nuanţă suplimentară spre deosebire de englezi, francezi, germani, italieni sau spanioli, ruşii îmbătrânesc reîntorcându-se cu fervoare la Rusia lor iubită lăsată în urmă. Revenirea explicită la aria rusească şi la limba rusă e semnul lor indubitabil de senectute.

      La fel ca ruşii reacţionează şi românii, bulgarii, maghiarii sau albanezii aflaţi în aceeaşi situaţie. Ei sunt însă din păcate mai puţini ca număr şi mai puţin semnificativi ca celebritate. (Câţi ştim de exemplu că, aflat în prada unei boli avansate, înainte de a se stinge, Cioran nu mai vorbea decât româna, adică limba pe care încercase toată viaţa să o uite?)”;

 

411. Ovid Densuşianu în 1911: „Aţi aruncat vreodată ochii peste lista donatorilor Universităţii noastre? Nu veţi găsi un nume dintre acelea care se văd zilnic prin „carnetele mondene”. Aristocraţia română şi Universitatea sunt cuvinte care nu se pot apropia – sunt ca apa şi untdelemnul. Cei mai buni români sunt străinii Halfon sau Hille, care au dăruit Universităţii române zeci de mii de lei, pe când din aristocraţia română nu se vede nimeni alături de dânşii”

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus