GEORGICĂ  MANOLE: DEGUSTĂTORUL  DE  TEXTE (90)

GEORGICĂ MANOLE: DEGUSTĂTORUL DE TEXTE (90)

[cuvinte cheie: Mihai Zamfir, „România literara” nr. 27 din 2018, formula personală a romancierului Vintilă Horia, brodarea naraţiunii pe pretextul vieţii unei celebrităţi, romanul livresc, „am citit, am reţinut”, Angelo Mitchievici despre jurnal, Denis de Rougemont despre arta de a scrie şi despre literatură, Mihai Eminescu şi mersul României, Mihai Eminescu despre străini, Cristian Pătrăşconiu, Pascal Bruckner, de ce eticheta de comunist este departe de a fi atât de demonizantă şi teribilă cum este cea de fascist, Constantin Coroiu, „Contemporanul-ideea europeană” nr. 4 din 2018, Traian Chelariu cu privire la femeile din viaţa lui Eminescu, N. Steinhardt despre Veronica Micle]:

 

 

386. Mihai Zamfir, în „România literara” nr. 27 din 2018, prezintă ceea ce el numeşte „formula personală a romancierului Vintilă Horia”:„…constă în brodarea naraţiunii pe pretextul vieţii unui artist celebru, transformând în roman existenţa unui poet, pictor ori filozof; asemenea variantă romanescă presupune în egală măsură talent literar şi cultură solidă, condiţii greu de reunit. Romanul livresc, dus la strălucire în secolul trecut de Hermann Hesse, Marguerite Yourcenar, Michel Tournier ori Thornton Wilder, nu a avut în proza românească, în afara lui Vintilă Horia, vreun reprezentant cât de cât notabil. El s-a priceput să îmbrace destinul individual al marelui artist ori al marelui gânditor cu o funcţie simbolică, transformând viaţa acestuia într-o paradigmă universală. Pornind de la Platon, Ovidiu, Boetiu ori El Greco, naraţiunea devine pretext de refacere a unui portret. Aceasta se înserează într-o poveste inventată de prozator, transformându-se în prototip uman etern. Romanele de acest fel semnate de Vintilă Horia au format treptat o serie distinctă”;

 

387. Am citit, am reţinut: Angelo Mitchievici: „Ceea ce mă interesează într-un jurnal este o trăire la limită, în proximitatea unei limite, nu neapărat a celei mai dramatice dintre ele, moartea”; Denis de Rougemont: „Arta de a scrie în sine e o zicere despre nimic”; Denis de Rougemont: „Până la urmă, nu ştii ce crezi cu adevărat decât văzând ce faci cu adevărat”; Denis de Rougemont: „Literatura e un mod de a înţelege fenomene trăite şi deloc literare, de a participa la ele, totodată descriindu-le, la ideea detectării unui eu contingent şi fortuit, prost format, prost scris, într-un fel, dar aflat în căutarea identităţii sale secrete”; Mihai Eminescu: „Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrând firea noastră românească, decât să mergem repede înainte, dezbrăcându-ne de dânsa prin străine legi şi străine obiceiuri”; Mihai Eminescu: „Străinii pun mâna pe un pământ sfânt, a cărui apărare ne-a costat pe noi râuri de sânge, veacuri de muncă, toată inteligenţa noastră trecută, toate mişcările cele mai sfinte ale inimii noastre”;

 

 

388. Pascal Bruckner răspunzând lui Cristian Pătrăşconiu „de ce eticheta de comunist este departe de a fi atât de demonizantă, atât de teribilă cum este cea de fascist”: „E ceva foarte straniu. Funcţionează, pentru stânga, un soi de indulgenţă care merge până acolo încât, la limită, acceptă despre stânga, despre comunişti că aceştia au ucis, dar, spun imediat, au făcut-o cu bune intenţii. Nu mai e aşa de relevant că, probabil, nimeni în întreaga istorie a umanităţii nu are atâtea crime la activ câte au regimurile comuniste, contează, mai ales, că au făcut-o cu bune intenţii. „Logica” e, pe scurt, aceasta: naziştii şi fasciştii au ucis din motive sumbre, întunecate, în timp ce Mao şi Stalin au ucis pentru că au vrut să-şi revoluţioneze, să-şi renoveze societăţile pe care le-au condus. Sigur, spune aceeaşi „logică”, au făcut şi unele greşeli, dar ar trebui să fim înţelegători – când faci o omletă, cum spunea unul dintre cei doi mari înainte numiţi, trebuie să spargi şi ouă”(vezi „România literara” nr. 27 din 2018);

 

 

389. Constantin Coroiu, în „Contemporanul-ideea europeană” nr. 4 din 2018, redă o afirmaţie a învăţatului bucovinean Traian Chelariu cu privire la femeile din viaţa lui Eminescu: „În afară de mamă, care are o rară distincţie şi duioşie în fizionomia cunoscută din fotografia păstrată, Eminescu nu a avut în jurul său femei care să-l promoveze sufleteşte. Diferitele Eufrosine din prima adolescenţă au fost, se pare, marfă de bâlci; Veronica Micle – o femeiuşcă; Harieta, ca soră – geloasă ca o îndrăgostită fără nădejde, şi Mite a cochetat în mod distins, deşi nu mai puţin lucid, deci, vinovat, cu ispita de a fi în atenţia unui poet; însă doamnele gen Emilian nu i-ar fi putut produce decât scârbă… Şi totuşi, toate femeile acestea s-au ridicat în spiritual prin Eminescu, sau s-ar fi putut ridica în spiritual prin Eminescu, chiar dacă s-ar fi găsit şi în mocirlă”;

 

390. Constantin Coroiu, în „Contemporanul-ideea europeană” nr. 4 din 2018, reia un citat a lui N. Steinhardt despre Veronica Micle: „Ca şi Titu Maiorescu, nu o pot suferi pe Veronica Micle. Cred nu numai că a fost o pacoste în viaţa lui Eminescu, dar că şi a influenţat (pe cât a putut, fireşte, adică foarte puţin) în rîu opera sa. E o falsă poetă, o falsă amantă. E o Cătălină prefăcută, vulgară, romanţioasă, o moftangioaică siropoasă. (Drept e că s-a sinucis: ceea ce e un păcat, dar şi o ieşire din lumea mofturilor şi palavrelor);

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus