GEORGICĂ MANOLE-DEGUSTĂTORUL  DE  TEXTE (170

GEORGICĂ MANOLE-DEGUSTĂTORUL DE TEXTE (170

[cuvinte cheie: Ion Pop, „Apostrof” nr. 1 din 2020, Arghezi cu referire la multiplele
„însuşiri materiale” ale cuvintelor, „Scrisoare cu tibişirul”, un poem de Bianca Vişan: „Cel
mai frumos cuvânt”, „Vitraliu cu fluturi” (Editura „Eikon”, Bucureşti, 2019), cuvântul în
poezia Mihaelei Arhip, Wagner despre cum i-a apărut motivul preludiului la „Aurul
Rinului”, „Luceafărul de dimineaţă” nr. 2 din 2020, Iolanda Malamen despre cum te
construieşti ca artist]:

721. Ion Pop, în „Apostrof” nr. 1 din 2020, preia nişte puncte de vedre ale lui Arghezi cu
referire la multiplele „însuşiri materiale” ale cuvintelor. Ele au fost exprimate încă din 1927 în
„Scrisoare cu tibişirul”: 1. „Cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal. Cuvinte întunecate ca
grotele şi cuvinte limpezi ca izvoarele pornite din ele. Într-un cuvânt se face ziuă şi alte cuvinte
amurgesc. Cuvintele scapără ca pietrele sau sunt moi ca melcii. Ele te asaltează ca viespile sau
te liniştesc cu răcoarea; te otrăvesc precum bureţii sau te adapă ca roua trandafirie. Chimia
aplicată la culori şi parfume este o copilărie, comparativ cu magiile foarte vechi, pe care le
realizează cuvintele”; 2. „ Cuvântul construit poate să aibă gust şi mireasmă; poate oglindi în
interiorul lui profunzimi imense pe o singură latură lustruită: el dă impresii de pipăit aspru sau
catifelat, după cum sapă-n lespezi sau se strecoară prin frunze”; 3. „Mai pe scurt, m-a posedat
intenţia de a împrumuta vorbelor însuşiri materiale, aşa încât unele să miroasă, unele să supere
pupila prin scânteiere, altele să fie pipăibile, dure sau muşculate şi cu păr de animal”;

722. Dacă tot vorbim despre cuvinte, iată un poem frumos al poetei Bianca Vişan şi intitulat
Cel mai frumos cuvânt”: „Unele cuvinte sunt precum ceştile de cafea, au / mici tortiţe în care
să-ţi strecori degetele / le apuci cu grijă şi bei din ele sensuri aburinde / amare, negre / alte
cuvinte sunt ca nişte sfere alunecoase / încerci să le prinzi şi îţi scapă, se izbesc de pământ / şi
ricoşează unde nici nu te aştepţi / dar cele mai multe cuvinte sunt ca nişte mici cârje / în care
oamenii se sprijină, numai bune de scos ochii / da, dar eu mai ştiu un fel de cuvinte, / eu am
văzut un cuvânt care arată / ca o piatră verde, şlefuită, era / atât de frumos şi îmi vedeam faţa /
în el, cum mi-o văd în balta din grădină, / era cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată / îmi
vine să plâng / îmi vine să plâng, iartă-mă, / l-am ascuns, apoi nu m-am putut abţine / şi l-am
înghiţit / de atunci nu am mai văzut unul ca el / lumea e atât de săracă din cauza mea / cum am
putut fi atât de lacomă / să înghit cel mai frumos cuvânt care a existat vreodată / înainte ca
oricine altcineva să-l vadă”(vezi „Apostrof” nr. 1 din 2020);

723. Ca un laitmotiv, cuvântul se interpune şi în conflictul dintre gând şi tăcere în poezia
Mihaelei Arhip, cea din volumul „Vitraliu cu fluturi” (Editura „Eikon”, Bucureşti, 2019): 1.
”cuvintele mele vor desena cercuri la nesfârşit, căzând pe suprafaţa sufletului tău”; 2. „am
ridicat cuvintele pe care le-ai aruncat”; 3. „gândul să devină cuvânt, cuvântul să devină gest”;
4. „dacă ai cuvinte, nu eşti niciodată singur”; 5. „toate câte se întâmplau erau doar cuvinte şi
gesturi”; 6. „suntem blocaţi între cuvintele celorlalţi”; 7. „aruncând umbre în după-amiaza
fiecărui cuvânt”; 8. „nopţi fără somn cu fruntea sprijinită pe umerii cuvintelor”; 9. „ne vom
retrage amândoi într-un cuvânt”; 10. „cuvintele mi se arcuiesc deasupra ta ca un semn de
întrebare”; 11. „şi m-am aplecat să ridic şi să uit cuvintele”; 12. „mi s-au scuturat atunci
aripile, cuvânt după cuvânt”; 13. „rămâne prins de ramuri doar ecoul în care au trăit cândva
cuvintele”; 14. „mi-am trimis cuvintele să te caute”; 15. „timpul ninge în cuvinte”; 16.
„adunând cuvinte lângă tâmpla Lumii”;

724. Wagner despre cum i-a apărut motivul preludiului la „Aurul Rinului”: „Înapoindu-mă în
cursul după amiezii acasă, m-am întins pe o canapea tare, aşteptând somnul dorit. Dar somnul
nu a venit şi am simţit cum alunec numai într-o somnolenţă în timpul căreia mi s-a părut că mă
cufund într-un repede curent de apă. Murmurul acestei ape a luat curând un caracter muzical:
era acordul în mi bemol major plutind în arpegii neîntrerupte. Mai târziu aceste arpegii s-au
schimbat în figuri mai accelerate, dar acordul în mi bemol major nu s-a modificat şi persistenţa
acestuia părea că dă semnificaţia profundă elementului lichid în care mă cufundasem. Deodată,
am avut senzaţia că undele mă acoperiră în cascadă şi înspăimântat m-am trezit. Mi-am dat
seama că îmi apăruse motivul preludiului din „Aurul Rinului”, aşa cum îl purtasem în mine,
fără să fi izbutit să-i dau până atunci o formă”;

725. Iolanda Malamen, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 2 din 2020, despre cum te
construieşti ca artist: „Scormoneşte în eul tău profund, să scoţi la suprafaţă acel „altfel” care te
construieşte ca artist”;

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus