GEORGICĂ MANOLE: DEGUSTĂTORUL  DE  TEXTE (169)

GEORGICĂ MANOLE: DEGUSTĂTORUL DE TEXTE (169)

[cuvinte cheie: “Luceafărul de dimineaţă” nr. 8 din 2020, Costin Tuchilă despre “Impresii din copilărie pentru vioară şi pian, op.28” de George Enescu, “am citit, am reţinut”, J. L. Borges despre teorie, Alexandru Sfârlea definind poetul, de ce scrie sonete Adrian Munteanu, Niculae Gheran definind viaţa, Aurel Rău privind dezrădăcinarea, Ovidiu Genaru explicând rolul poeziei, Magda Ursache despre legitimitatea neuitării şi neiertării, Lucian Gruia definindu-se, Miriam Cubus despre educaţia şipedagogia teatrală, sintagme, termeni, concepte de Virgil Todeasă, Mateiu I. Caragiale, Carmen Secere şi Mihaela Arhip, ce şi cine a zis: Bob Dylan, Octavian Goga şi Jo Nesbo, Emil Cioran explicând ce popoare au reuşit în istorie]:

 

766. Costin Tuchilă, în “Luceafărul de dimineaţă” nr. 8 din 2020,  scrie despre  “Impresii din copilărie pentru vioară şi pian, op.28” de George Enescu: “Alcătuită din zece secţiuni înlănţuite într-o ordine thematic-afectivă, urmărind ca într-un exerciţiu al contemplării de sine evoluţia sentimentului, suita enesciană s-a impus prin bogăţia ei de imagini şi tonuri, de nuanţe extreme şi rafinamente, de sugestii imitative. E o piesă plină de efecte onomatopeice, făcând din bucuria crepusculară de a “traduce” vraja existenţei primare unul dintre mijloacele de a caracteriza cât mai expresiv satul copilăriei. O abundenţă de cerinţe de virtuozitate inundă textul, în primul rând ân partida violinei, pentru a evidenţia cu cu subtilitate şi nobleţe un evantai de gânduri topite în nostalgia care învăluie treptat fibra cea mai intima a “Impresiilor”. Un interpret are de “înfruntat” de altfel suficiente dificultăţi pentru a găsi sonorităţile cerute de compositor, acea plasticitate a fiecărui detaliu, care, trecut cu vederea sau redat superficial, poate conduce la o versiune plată, lipsită de sensibilitate. Sunt aici imponderabile legat-ouri. Detache-uri energice, duble coarde sever-expresive, dar şi triluri visătoare, accente de culoare şi atmosferă, fără reliefarea cărora sugestiile atât de bogate ar avea de suferit”;

767. Am citit, am reţinut: J. L. Borges: „O teorie care doar convinge, dar nu poate fi utilizată, nu slujeşte la nimic”; Alexandru Sfârlea: „Poetul este cel care îşi asumă riscul de a fi combatant într-o luptă adesea inegală şi nemiloasă, aceea cu oştirile cuvintelor”; Adrian Munteanu: „Mai scriu sonete ca să am un rost”; Niculae Gheran: „Viaţa e precum câinele în căruţă: când în fund când în bot. Zburzi la tinereţe, plăteşti la bătrâneţe”; Aurel Rău: „Eu nu am încercat niciodată, în vreun fel, un sentiment al „dezrădăcinării”, nu am stat sub acest copac de duioşii”; Ovidiu Genaru: „Poezia ne va însoţi mereu pentru că, fără ficţiune, creierul moare înăbuşit de proza vieţii”; Magda Ursache: „Mie ne-uitarea şi ne-iertarea mi se par legitime, ţin de etica memoriei”; Lucian Gruia: „Sunt o cabină telefonică / abandonată în vânt // Nimeni nu sună, / Am ruginit aşteptând”; Miriam Cuibus: „Consider că educaţia şi, cu atât mai mult, pedagogia teatrală este împletire de savoir-faire şi savoir-etre”;

768. Sintagme, termeni, concepte…: Virgil Todeasă: „maşina de ţesut chipuri”; Mateiu I. Caragiale: „atâta nebunie slobodă”; Carmen Secere: „izolată în propriul trup”; Carmen Secere: „fericirea e un drum în lucru”; Mihaela Arhip: „obosită de povara unei dezamăgiri”; Mihaela Arhip: „pleoapele cerului se desprind cioburi de ploaie”;

769. Ce şi cine a zis: 1. „sfârşitul nu-i aici”un cântec de Bob Dylan, apoi tradus şi cântat de Florian Pitiş; 2. „un fel de Marseillaise-ă română” – a spus-o o publicaţie maghiară despre poezia „Noi vrem pământ” de George Coşbuc (informaţie dintr-un articol al lui Octavian Goga intitulat „Ţăranul în literatura română” şi publicat în 1907); 3. „vânător de capete”- este titlul romanului scris de Jo Nesbo, scriitor norvegian.  „Vânătorul de capete” este cel care „recrutează manageri”;

770.  Emil Cioran explicând ce popoare au reuşit în istorie: „Numai popoarele care s-au desfăcut de real. Nu raţionalitatea în sensul ei cartezian conferă un sens devenirii umanului, ci ieşirea din real, din cauzalitate, din imanenţă şi din determinaţii, realizarea saltului dincolo şi dincoace de istorie, în vid, în ideal, în transcendent, în iluzie, în nostalgie, în vag, într-o stare de splin sau de sublim. (…) În istorie sunt importante numai perioadele de declin, deoarece numai atunci se pun toate problemele existenţei în general şi cele ale istoriei ca atare”;

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus