DOR DE EMINESCU   – EMILIA-PAULA ZAGAVEI

DOR DE EMINESCU – EMILIA-PAULA ZAGAVEI

 

GÂND GRĂBIT

Eminescu astăzi plânge

Iar penelu-i s-a uscat,

Inima i se răsfrânge

Peste condru-ntunecat.

 

Azi un clopot amăgește

Lira vieții să mai cânte,

Gând grăbit lumii vorbește

Un luceafăr să ne-ncânte.

 

Nu mai regăsești iubire

La un mal de galbeni nuferi,

Nu mai întâlnești trăire,

Dragoste fără să suferi.

 

Noi pășim peste morminte

Doruri se despică-n ceruri,

Peste versul lui cuminte

Iubiri se-mpart în eteruri.

 

Stau pe clipe încâlcite

Și despică visu-n patru,

Ruginite și tocite

Trăiri vii de copilandru.

 

Pică lacrime amare

Peste cântecul său mut,

Largi suspine de durere

Sparte acum și-n suflet slut.

 

Curg poeme dintr-o liră

Pe o inimă flămândă,

Versuri dragi ce se-ndulciră

Dintr-o dragoste arzândă.

Tremură izvorul galben

Presărat cu flori de nufăr.

Vino azi să-mi fii prieten,

Vieții tu să fii astâmpăr.

 

Și mai șterge și din colbul

Ce se așterne peste cronici,

Risipind tăcut din plumbul

Presărat printre logodnici.

 

Cu penelul tău de aur

Ne-ai lăsat drept moștenire

Dragi poeme-n crengi de laur,

Botezate în iubire.

 

 

LA TEIUL LUI EMINESCU

Candelabrele iubirii se topesc peste alei
Troienind de flori și vise drumul către nicăieri.
Pe aleea ta uitată, stai tăcut bătrâne tei
Unde este Eminescu, să te-mbrace de plăceri?

 

Unde este azi copilul, ce mereu îndrăgostit,
Se-așeza sub umbra deasă, fericit sau istovit,
Căutând o alinare la frunzișu-ți înverzit,
Povestindu-ți cu durere că e greu să fii iubit?

 

Unde este cel căruia tu îi mângâiai făptura,
Cel ce nu iubea trufia, lașitatea și nici ura
Povestindu-ți despre viață, despre dor, despre durere
Așteptând tăcut să audă, de la tine, o părere?

 

Unde este cel căruia tu îi picurai în vers
Din aroma-mbătătoare a acestui univers?
Privești trist peste mulțime, ne-nțelegând de ce
Pașii săi nu mai răsună azi pe largile alei.

 

Singur azi te simți pe lume, crengile amarnic dor,
Curg povești scăldate-n clipe, rădăcinile îți mor,
Ridurile-ți învechite plâng tristeți neînțelese,
Dorurile tale toate vor să fie azi culese.

 

 

MI SE JOACĂ CUVINTELE DE-A EMINESCU

În a mea minte toate cuvintele se joacă de-a Eminescu. Curg la marginea lumii, se oglindesc în luciul apei, îngână șoapte de iubire, aleargă după Luceferi, se închină îngerilor cuminți și se ascund de demoni înverșunați. Se-mbrățișează în amurg, se mângâie în zori de zi cu degetele fine ale sărutului, se-ascund după galbenii nuferi ce străjuiesc împărăția copilăriei, alină codrii veșnic neliniștiți. Tălpile lor lasă urme adânci în gândurile nerostite, tasând fiecare clipă de dor nedorit și vis neîmplinit. Se țin de mână sub bocetul clopotelor îngenunchiate de prea puțina credință a semenilor. Atingerea lor înfiorează lira ce-și cântă frumusețea tinereții. Neliniștea scutură frunzele codrilor albaștri, într-o rugă a statorniciei. Încâlcite, transformă absența în prezență, întunericul în lumină, nefericirea în fericire, demonul în înger, ura în iubire. Gătite de gală, fac reverență adâncă în fața amintirilor, căutând umbre nedeslușite ce înfierează dorul și durerea absenței.

Agonie și extaz. Iubire absolută. Dragoste adevărată. Nepăsare indiferentă. Cuvinte colorate într-un singur curcubeu.
Neobosite poposesc în labirintul celor ce dau sens existenței nătângi, curgând de-a lungul condeiului ce lasă pe imaculata foaie umbre de înalt și nemaiîntâlnit sentiment de iubire. Curg fără oboseală, pline de frumos, încărcate de îmbietoarele miresme ale trupului mult dorit. Perfecte, aliniate și ordonate, alese cu grijă și drămuite în minte, se transformă în poeme nemuritoare.
Ochii lor blânzi, privirea prea plină de iubire, buzelor lor însetate de sărut, obrajii îmbujorați de atingerea primei mângâieri a ochiului lacom, farmecă și ademenesc chiar și cea mai nevinovată adiere de vânt. Buzele moi strivesc dulceața prelinsă dintr-un colț de suflet neastâmpărat și o sorb cu o lacomă sete. Gustul sărutului devine otravă dătătoare de frumoasă visare. Genele acoperă pleoapa prea plină de sine, lăcrimând dorul bântuitor de suspine. Trupul lor arde dorința neîmplinită și nesătulă, dorință atârnată de timp. Se apleacă strivind răsuflarea primăverii, se rătăcesc și se regăsesc, mult prea târziu, într-un voluptuos sărut, cuprinzând iubirea întregii lumi. Trupurile lor trosnesc a păcat și plăcere sub oarba privire a timpului.
Își cântă poeme de iubire mută, își doinesc dorurile călătoare și nestatornice, luminează înstelatul cer într-o albă și sublimă Cale Lactee născătoare de Luceferi cu lungi plete și chip îngeresc. Pocnesc trosnind la gura sobei povești de nemurire, îmbrăcate în poem și poveste.
Se urcă pe picioroange și privesc peste lume, întristate de răutatea și nepăsarea ei. Și plâng mult, plâng pentru dreptate și neatârnare, pentru mizeria intereselor perfide și durerea celor mulți. Cârpesc ștergarul destrămat al istoriei și doresc a-l reface intact pentru cei ce vor veni. Dar acestă atitudine le aduc cruntul sfârșit jucat în bobițe obraznice de mercur, ce dansează neastâmpărat în al său trup. Prietenii neprieteni îl reduc la tăcere.
Osemintele încărcate de neliniștiți lilieci, adulmecă gustul estompat al morții, facând o ultimă rugăciune pentru iubire, trimițând un ultim sărut celor ce vor urma.
„Până ce mor,/ Pleacă-te îngere/ La trista-mi plângere/ Plină de-amor./ Nu e păcat?/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”
Toate cuvintele le-a împletit pentru noi, toate sunt EMINESCU.

 

 

 

RUGĂ CĂTRE EMINESCU
Astăzi îndrăznesc a-ți scrie, prieten drag. Tu vei citi în stele ale mele rânduri, care poate te vor îmbuna și te vor motiva să trimiți peste lume dorința de frumos, dragostea de poezie, setea de iubire, nevoia de bunătate. „Cu amândouă mâinile inima ți-o ții” peste lume, presărând cu zgârcenie din pefecțiunea ta peste ale noastre suflete nevolnice și însetate de frumos cuvânt. Liniștea-ți neliniștită tresare sub tăcerea glasului din gând, așteptând înfăptuirea unei minuni, o răsărire „din umbra vremilor, încoace”.

Ridică-ți geana ce se lasă grea peste a mea existență, doinește peste mine muze aducătoare de frumos, binecuvântează-mă cu ale tale trăiri. Iartă-mi greșeala condeiul stângaci, pana incultă ce scrijelește foaia cuminte, cuvântul așezat pe malul soarelui. Iartă-mi gândul obraznic și iubirile abstracte oglindite printre galbenii nuferi ce stau îmbrățișați a sfârșit. Iartă-mi stângăcia iubirii și mă călăuzește spre perfecțiunea sentimentului curgător de nectar, prin al meu trup și suflet.

Respiră odată cu mine și învață-mă a trăi, transformă-mă într-un fir de praf ce șade pe al tău pantof pentru a-ți însoți pașii prin timp. Învață-mă să cunosc patima iubirii transformată în extaz, să-mi găsesc îngerul ce râde cu o albă veselie, să îmbrac ale mele grădini în „râuri de cântec cu flori de iubire”.

Învață-mă să trec peste neputința oamenilor de a iubi și ajută-mă să alung săracia de trăiri și zgârcenia de sentimente.
Ajută-mă să dau strălucire cuvântului și nemurire iubirii. Atât te rog, ajută-mă!

 

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus