DE LA JULIO CORTAZAR LA EMILIA-PAULA ZAGAVEI

O RECENZIE de GEORGICĂ MANOLE

 „Şotron printr-un jurnal” (Editura „Taida”. Iaşi, 2020) este  ceea ce spune titlul, cu alunecări vizibile spre roman, unul care ne scoate din timpul abstract descris de ştiinţă, introducându-ne în timpul trăit al personajelor. Nu ştiu care este raportul ficţiune – realitate în acest roman scris de Emilia – Paula Zagavei, raport pe care doar autoarea îl cunoaşte, dar sunt remarcabile situaţiile puse sub semnul simultaneităţii de nume, de întâmplări, de întâlniri. Timpul trăit al autoarei este unul alcătuit din anotimpuri, zile, ore, minute şi chiar secunde care se luptă într-un trup obligat să trăiască în simbioză cu boala.  Jurnalul Ştefaniei, care umple pagini consistente din volum, e scris cu gândul de a evada din iarna sufletului şi care va produce aceleaşi sentimente de optimism celeilalte Ştefanii (Ştefi), mai tinere, pentru care jurnalul, ajuns printr-o întâmplare nefericită în posesia ei, un accident cumplit,  e o terapie mai bună decât  a  oricărui psihiatru.

Povestea celor două Ştefanii o asemăn, din perspectivă psihologică, cu povestea lui Horacio Oliviera, personajul lui Julio Cortazar din romanul său „Şotron” (1963). Spun aceasta, în primul rând, pornind de la prezenţa în ambele titluri a cuvântului „şotron” care ne obligă să descoperim  o anumită dinamică a personajelor în cadrul arhitecturii romanului, ele respectând regula iniţială a acestui joc, obligând la o anumită etică rezultată dintr-o combinaţie între  moralitate şi misticism. Punerea romanului scris de Emilia-Paula Zagavei în corelaţie cu cel al lui Cortazar, răspunde şi la o întrebare pe care Horia Gârbea şi-o punea recent, la Alba Iulia, cu privire la romanul românesc: „modelele din întreaga lume au parte de o anumită emulaţie în spaţiukl românesc?”. În al doilea rând, atât la Cortazar cât şi la Emilia-Paula Zagavei, cuvântul înnobilează conţinutul prin transformarea într-o metaforă tare  parcursurile căilor devenirii interioare. Citindu-l atent pe Cortazar, Bogdan Romaniuc, un alt scriitor pe care l-a dat Săveniul, crede că „a reuşit să plăsmuiască pe temeiul jocului o adevărată metaforă a condiţiei umane”.

L-am citat, pentru că aceeaşi metaforă a plămădit şi Emilia-Paula Zagavei,  realizând o carte a destinului, a imposibilităţii schimbării acestuia, sub forma unei poveşti a acelora cu care soarta nu a fost prea prietenoasă.  Volumul este al acelora care la un moment dat, pe traiectoria vieţii, se pot întreba după ce destinul  i-a dus destul de des prin paturi de spital: „Mai are vreun rost existenţa mea?”

Nu voi prezenta  povestea  ţesută pe o logică limpede rezultată din interacţiunea personajelor, voi spune doar că o boală şi o catastrofă feroviară pot fi motive de a pătrunde adânc în psihologia celui care pierde o parte din corp, lucru pe care Emilia-Paula Zagavei îl face şi din propria experienţă, rezultând romanul în discuţie. Cititorul întâlneşte suferinţe, manifestări de iubire, prezenţe ale răutăţilor omeneşti, mici poveşti dureros de mişcătoare,  lecţii de supravieţuire, dar şi foarte multe îndemnuri la optimism („Nu te supăra niciodată pe viaţă!”, spun deseori personajele).

Păşirea personajelor prin roman ca printr-un şotron, cu înaintări pe fiecare căsuţă temporală, aşa cum la începuturile lui jocul sugera  un start de pe Pământ pentru a ajunge  până la Cer,  ne face să  descoperim o poveste care  să nu fie deficitară la capitolul acţiune.

Secvenţele de jurnal din roman nu sunt unele de umplutură. Ele sunt rezultatul unei munci migăloase în care substantivele, adjectivele şi verbele produc un dans ce vin şi din măiestria  poetică a autoarei. Pe această bază întâlnim suite de reflecţii cu încărcătură metaforică: „Plouă, plouă trist pe stradă şi în sufletul meu.  Ploaia îmi îmbrăţişează trupul plin de dureri, sărutându-mi obrajii, mângâindu-mi pleoapele, alintându-mi buzele, spălându-mi întinăciunea vieţii. Părul îmi plânge tristeţea, picăturile ploii înlăturând praful păcatului de a exista. Crengile copacilor se îmbrăţişează drăgăstos, dansând în valsul naturii. Norii se joacă de-a prinselea pe cer, tresărind jucăuşi la fiecare trăsnet, în timp ce apa curge lin pe lângă trotuare, invitându-mă parcă să-i simt cu tălpile mângâierea.”

Cortazar  şi-a scris romanul bazat pe o certitudine exprimată: “Eu cred în om, cred că omul va supravieţui tuturor avatarurilor”. Însufleţită de această credinţă  şi-a scris romanul său  şi Emilia-Paula Zagavei. Dacă nu ar fi fost aşa, nu l-ar fi sfârşit printr-un happy-end care dă o şansă tinereţii.