CREDINŢELE LUMII ÎN LEGENDE   *    În  căutarea  nemuririi – Epopeea lui Ghilgameş

CREDINŢELE LUMII ÎN LEGENDE * În căutarea nemuririi – Epopeea lui Ghilgameş

Epopeea lui Ghilgameş este una din cele mai emoţionante legende despre căutarea nemuririi sau, mai exact, despre insuccesul final al unei întreprinderi care părea să aibă toate şansele de reuşită. A fost compusă în limba akkadiană, pornindu-se de la diverse episoade izolate.

Această saga, care debutează cu excesele erotice ale unui erou dublat de un tiran, dezvăluie, în ultimă instanţă, inaptitudinea virtuţilor pur „eroice” de a transcende radical condiţia umană. Ghilgameş era într-o proporţie de două treimi o fiinţă divină, fiul zeiţei Ninsun şi al unui muritor. Pe parcursul legendei ni se prezintă imaginea unui despot care violează femeile si fetele, şi-i extenuează pe bărbaţi în munci grele. Locuitorii îi imploră pe zei şi aceştia hotărăsc să creeze un uriaş, în stare să-l înfrunte pe Ghilgameş. Un semisălbatic, care primeşte numele de Enkidu, trăieşte în pace cu fiarele; toţi se adapă la acelaşi izvor. Ghilgameş află de existenţa lui, la început în vis şi apoi din spusele unui vânător care îl zărise. El trimite o curtezană care să-l seducă prin farmecele sale şi să-l aducă la Uruk. Aşa cum prevăzuseră zeii, cei doi luptători se măsoară de îndată ce se întâlnesc. Ghilgameş iese victorios, dar el se împrieteneşte cu Enkidu şi face din acesta tovarăşul său. La urma urmei, planul zeilor n-a eşuat; de acum înainte Ghilgameş îşi va arăta puterea în isprăvi eroice.

Întovărăşit de Enkidu, el se îndreaptă către o pădure îndepărtată şi fabuloasă de cedri, păzită de o fiinţă monstruoasă şi atotputernică, Huwawa. Cei doi eroi îl doboară, după ce i-au tăiat, în prealabil, cedrul sacru. Revenind în Uruk, Ghilgameş este remarcat de Iştar. Zeiţa îl invită să se căsătorească cu ea, dar el refuză cu insolenţă. Umilită, Iştar îşi imploră tatăl, Anu, să creeze „Taurul ceresc”, pentru a-l distruge pe Ghilgameş şi cetatea lui. Anu la început refuză, dar se înclină atunci când Iştar îl ameninţă că va da drumul morţilor din Infern să urce la lumină. „Taurul ceresc” se năpusteşte asupra Urukului şi mugetul său doboară sute de oameni de-ai regelui. Enkidu reuşeşte totuşi să-l prindă de coadă şi Ghilgameş îi împlântă spada în ceafă. Furioasă, Iştar se urcă pe zidurile cetăţii şi îl blestemă pe rege. Îmbătat de victoria lor, Enkidu smulge o coapsă a „Taurului ceresc” şi o azvârle în faţa zeiţei, acoperind-o de injurii. Este momentul culminant al destinului celor doi eroi; dar, totodată, prologul unei tragedii. În aceeaşi noapte, Enkidu visează că a fost condamnat de zei. A doua zi cade bolnav şi se stinge după douăsprezece zile.

O schimbare neaşteptată pune stăpânire pe Ghilgameş şi îl face de nerecunoscut. Timp de şapte zile şi şapte nopţi el îşi plânge prietenul şi refuză să-l înmormânteze, sperând că tânguirile sale vor sfârşi prin a-l învia. De-abia când corpul lui Enkidu începe să se descompună, Ghilgameş se înduplecă şi Enkidu este îngropat cu mult fast. Regele părăseşte cetatea şi rătăceşte în deşert, gemând: „Nici eu, murind, n-am să mai fiu, precum Enkidu?”. El este terorizat de ideea morţii. Aventurile eroice nu-l mai pot alina. De acum înainte, singurul său ţel este să scape de destinul oamenilor, să câştige nemurirea. El ştie că renumitul Utnapiştim, scăpat din potop, trăieşte încă, şi se hotărăşte să meargă în căutarea lui. Călătoria sa abundă în încercări de tip iniţiatic. El soseşte la muntele Maşu şi găseşte poarta prin care Soarele trecea zilnic. Poarta este vegheată de o pereche de oameni-scorpioni, pe care, numai „văzându-i, omul moare”. Neînvinsul erou este paralizat de groază şi se prosternează supus. Dar oamenii-scorpioni recunosc partea divină din Ghilgameş şi îi dau voie să pătrundă în tunel. După douăsprezece ore de mers prin întuneric, Ghilgameş răzbate de cealaltă parte a muntelui, într-o grădină miraculoasă. La o anumită distanţă, la malul mării el o întâlneşte pe nimfa Siduri şi o întreabă unde se află Utnapiştim. Siduri încearcă să-l facă să-şi schimbe hotărârea: „Când zeii i-au făurit pe oameni, ei au hărăzit oamenilor moartea, viaţa au păstrat-o pentru ei. Tu, Ghilgameş, satură-ţi pântecele, fii vesel ziua şi noaptea. Fă sărbătoare din fiecare zi, cântă şi joacă ziua şi noaptea.. .” Dar Ghilgameş persistă în hotărârea sa şi atunci Siduri îl îndreaptă spre Urşanabi, corăbierul lui Utnapiştim, care se afla în vecinătate. Ei traversează Apele morţii şi ajung pe malul unde trăia Utnapiştim. Ghilgameş îl întreabă cum a dobândit nemurirea. El află cu acest prilej legenda potopului şi hotărârea zeilor de a-l face pe Utnapiştim şi pe soţia lui „rude” ale zeilor, aşezându-i la „gurile fluviilor”. Dar, îl întreabă Utnapiştim pe Ghilgameş, „pentru tine cine va chema pe zei în adunare, ca să poţi să găseşti viaţa pe care tu o cauţi?”. Urmarea cuvântului său este neaşteptată: „Vino, încearcă să nu te culci şi să nu dormi şase zile şi şapte nopţi”. E vorba, desigur, de cea mai dură probă iniţiatică; a învinge somnul, a rămâne „treaz” echivalează cu o transmutare a condiţiei umane. Trebuie să înţelegem că Utnapiştim, ştiind că zeii nu-i vor dărui nemurirea, îi sugerează lui Ghilgameş să o cucerească prin intermediul unei iniţieri? Eroul trecuse deja prin unele „încercări”: călătoria prin tunel, „ispitirea” Sidurei, traversarea Apelor morţii. Erau într-o anume măsură încercări de tip eroic. De data aceasta este vorba de o probă de ordin „spiritual”, căci numai o forţă excepţională de concentrare poate să-l facă pe un om capabil să rămână „treaz” şase zile şi şapte nopţi. Dar Ghilgameş adoarme îndată şi Utnapiştim exclamă sarcastic: „Priviţi- l pe omul cel tare care caută nemurirea: somnul, ca un vânt puternic, a năvălit asupra-i!”. El doarme şase zile şi şapte nopţi fără întrerupere, şi când Utnapiştim îl trezeşte, Ghilgameş îl mustră că l-a trezit după ce abia a aţipit. Cedează însă în faţa evidenţei şi începe să se vaite: „Ce să fac, Utnapiştim, încotro să mă duc? Un demon a pus stăpânire pe trupul meu; în camera în care dorm locuieşte moartea, şi oriunde aş pleca moartea e lângă mine!”Ghilgameş se pregăteşte acum să plece înapoi, dar în ultima clipă, la sugestia nevestei sale, Utnapiştim îi revelează un „secret al zeilor”: locul unde se află planta care redă tinereţea. Ghilgameş coboară în fundul mării, o culege şi, întru totul fericit, reia drumul întoarcerii. După câteva zile de mers, zăreşte un izvor cu apă proaspătă şi se pregăteşte să se scalde. Atras de mireasma plantei, un şarpe iese din apă, o mănâncă şi îşi schimbă pielea. În hohote, Ghilgameş se plânge lui Utnapiştim de nenorocul său. Se poate citi în acest episod eşecul unei noi probe iniţiatice: eroul n-a ştiut să profite de un dar nesperat; pe scurt, i-a lipsit „înţelepciunea”. Sosit la Uruk, Ghilgameş îl pune pe Urşanabil să urce pe zidurile cetăţii şi să-i admire clădirile.

Epopeea lui Ghilgameş este o ilustrare dramatică a condiţiei umane, definită prin inevitabilitatea morţii. Totuşi, prima capodoperă a literaturii universale lasă, de asemenea, să se înţeleagă că, fără ajutorul zeilor, unele fiinţe ar fi susceptibile să obţină nemurirea, cu condiţia să iasă victorioase din anumite probe iniţiatice. Văzută din această perspectivă, legenda lui Ghilgameş ar fi, mai degrabă, povestea dramatizată a unei iniţieri ratate.( Mircea Eliade – Istoria credinţelor şi ideilor religioase – Religiile mesopotamiene)

Selecție şi prelucrare Carmen TIMOFCIUC

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus