CONSTANTIN TOADER SAU DESPRE  PUTEREA  DE  A  ÎNŢELEGE  FĂRĂ  A PĂRĂSI  PLANUL  ABSTRACŢIEI

CONSTANTIN TOADER SAU DESPRE PUTEREA DE A ÎNŢELEGE FĂRĂ A PĂRĂSI PLANUL ABSTRACŢIEI

      Cartea profesorului Constantin Toader (Costy-To) – „D`ale omului”, Editura „Editgraph”, Buzău, 2018) – e una ciudată. Nu o spun în sensul acela în care te-ar face să exprimi că „aşa ceva nu există”. Am citit în viaţa mea fel de fel de cărţi, textul lor fiind pliat pe fel de fel de angrenaje, rezultând diferite alcătuiri, deseori arhitecturile propuse evidenţiind situaţii impecabile de originalitate. M-am întrebat mereu care ar fi motivul esenţial ce i-ar conduce pe aceşti autori spre astfel de producţii literare. Motivaţia ar putea fi legată de o ambiţie prin care să-ţi etalezi prezenţa, sau din dorinţa de a-ţi apăra statutul. În alte situaţii, motivaţia vine dinspre ceea ce ar însemna puterea umană exprimată prin autonomie, contrariere sau chiar agresiune. La Constantin Toader situaţia e altfel. El comunică discret cu toţi „oamenii” acestei lumi. Şi cu „omul grăbit” a lui Paul Morand, şi cu „omul recent” al lui Patapievici, chiar şi cu „omul nou”, acel produs cu faţă umană al comunismului. Nu lipseşte interacţiunea cu „omul zar” al lui Luke Rinehart, cu „omul de dreapta” (vezi Barbu Cioculescu) şi chiar cu „omul de stânga” pe care-l întâlneşti peste tot. Autorul nu s-a ferit nici de „omul dialogal” al lui Tonoiu, dar nici de „oamenii lui Nietzsche” (raţionalii şi intuitivii). Toţi se găsesc în această carte alături de „oamenii lui Lovinescu” (temperamentalul şi deliberativul), de „omul înger” în descrierea lui Grigore Ilisei sau chiar de „omul Iov” al lui Constantin Abăluţă. Conlucrează Constantin Toader cu toţi aceşti „oameni” fiindcă, la rândul lui, este o alcătuire din toţi aceştia.

Cartea este, în totalitatea ei, un feedback. Întâlnim reacţiile autorului ca răspunsuri la comunicarea cuiva. Formulele de răspuns sunt cele descrise chiar de autor: una de sondare, Constantin Toader analizează afirmaţiile apoi răspunde, şi una suportivă, autorul priveşte viaţa cu ochii celui în pielea cui s-a pus.

Prima parte a cărţii conţine maxime şi microeseuri, cugetări, aforisme, anecdote şi reflecţii filozofice, ştiinţifice, existenţiale, sociale etc., toate scrise ca rezultat al nevoii de intimitate. O posibilă relaţie poate fi sesizată pe triunghiul relaţional autor – text recreat – cititor. Din loc în loc, Constantin Toader ţine să ne atenţioneze: 1. „Sunt un „slujitor” al ştiinţei prin formaţie şi un „petit” umanist prin vocaţie”; 2. „Pentru un om de ştiinţă autentic, modestia reprezintă ceea ce se cheamă „plusvaloare”; 3. „În viaţă caută să te ai bine cu vecinii”; 4.”Ca slujitor al ştiinţei niciodată să nu-ţi fie ruşine să spui „Nu ştiu”; 5. „Fiecare dintre noi este un fractal al lui Dumnezeu”; 6. „Omul de ştiinţă impune două lucruri: adevăr şi sinceritate” etc.

Citatele redate în integralitatea lor, dar şi cele comentate (recreate) ne orientează către o perspectivă fenomenologică, când experienţa subiectivă domină prin unicitatea ei, prin extragerea semnificativului ce pare a fi important pentru autor: 1. „Textele” din pancartele celor din Piaţa Victoriei au atâta „încărcătură spirituală” încât pot umple Biblioteca din Alexandria”;   2. „Proful de fizică trebuie să aibă permanent în vedere că „Lecţia de Fizică” este o „Lecţie de viaţă”; 3. „Educaţia reprezintă o descoperire progresivă, secvenţială şi cronologică a propriei ignoranţe”; 4. „Dacă în politică eşti un intelectual „rasat” cu caracter şi onestitate, vei fi cotat ca „prostănac” şi vei fi „exterminat” mult mai repede şi uşor decât un „tâlhar versat” etc.

În textele prelucrate se mai poate descoperi, şi asta destul de des, şi un colţişor rezervat

tentaţiilor freudiene. Un exemplu dintre cele multe: „Cel ce nu ştie să „copieze” se comportă precum „debutantul sexual” cu virgina: pipăie, „întinge”, împunge, dă încolo, dă încoace, dar nu intră şi pace. În final „lucru de mână” şi „mântuială” face”.

      Partea a II-a (epigrame, fabule, ghicitori, şuşanele şi snoave) este legată de starea de afecţiune interpersonală. Umorul e omniprezent cu scopul de a pune în evidenţă lecţia melanjului dintre afiliere şi respingere. Autorul vrea să ne invite la un joc care ar trebui să aibă drept finalitate o îmbunătăţire a contactelor sociale dintre semenii săi. Şi acest capitol ajută din plin la umplerea colţişorului rezervat trimiterilor freudiene.

Partea a III-a ( d`ale zilelor noastre, „averse” diverse cu şi fără controverse) reclamă prezenţa unui acut schimb de informaţii. Constantin Toader nu se rezumă numai la a oferi informaţii, ci pune şi întrebări sau dă sfaturi: „A-l ierta pe acela care ţi-a provocat necazuri, dureri, jigniri, suferinţe, umilinţe etc., înseamnă a te „scutura” puternic şi despovăra de o jivină spurcată foarte greu apăsătoare şi chinuitoare pe spatele tău” sau „Întrecându-te pe tin însuţi (şi nu în competiţie cu alţii) vei ajunge destul de repede să devii întâiul în comunitatea în care acţionezi şi socializezi”.

     Mai putem adăuga faptul că volumul în discuţie este şi rezultatul unei pasiuni intelectuale ca rezultat al intersecţiilor dintre inteligenţa concretă şi cea abstractă, cu tendinţe dominante a celei din urmă. Spun aceasta fiindcă întregul conţinut al cărţii relevă un interes major acordat unor gânduri, idei şi teorii, e prezent raţionamentul deductiv la care se adaugă realismul opiniilor exprimate.

Admir la profesorul Constantin Toader puterea de a înţelege fără a părăsi planul abstracţiei.

IMG_6741

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus