Cicatrice- de Ben Todică

În fiecare dimineaţă, la ora şase ne bătea bătrâna Bugariu în uşă cu laptele. Aveam abonament pentru un litru de lapte de vacă. De când mă ştiu noi, copiii am avut lapte proaspăt în fiecare dimineaţă. Fratele meu Ghiţă este cu 10 ani mai mic, iar sora Mariana, cu doi. Când laptele lipsea dintr-un motiv sau altul era înlocuit cu ceai de tei îndulcit. Fratelui nostru când a fost înţărcat, îi fierbea mama lapte cu griş. Eram înnebunit după el, iar pentru a-l încălzi, trebuia să mesteci în el ca să nu se prindă de fundul cratiţei şi să se afume; mestecatul era o chestie de durată şi plictisitoare, şi nu mai vorbesc de tentanţia de a tot gusta din lapte. Aveam unsprezece ani şi îmi aduc aminte că odată tot amestecând şi lingând lingura, am ajuns la fundul oalei, fapt pentru care mama m-a luat de urechi şi mi-a tras o bătaie zdravănă, spunându-mi răstit că eu pot mânca pâine, însă cel mic, nu. În atare situaţie, se întreba ce-i va da ea de mâncare în ziua respectivă. A trebuit să plec pe jos până în satul de unde venea bătrâna, să parcurg trei kilometri pe jos ca să fac rost de lapte. Am ajuns în Ciudanoviţa sat, că noi locuiam în şantierul minier, unde a trebuit să aştept să vină vaca de la păscut. Am ieşit în uliţă, unde era o fântână cu cumpănă, la a cărei capăt se legăna o găleată galvanizată. Ca să scoţi apă, trebuia să balansezi găleata până se întorcea cu gura în jos, s-o umpli şi apoi s-o tragi la suprafaţă. Apa de fântână era rece şi limpede, dulce ca mierea, numai că eu nefiind obişnuit cu sistemul, am scăpat găleata din cârlig când am basculat-o s-o umplu pe suprafaţa apei şi a dispărut în adâncuri. M-am făcut că plouă şi-am întins-o. Am luat laptele de la bătrână şi am plecat acasă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Însă cineva m-a văzut de după o perdea, dintr-una din casele dimprejurul fântânii, iar la câteva zile, lăptăreasa i-a spus mamei că baba care lua apă din acea fântână (de ce zic asta pentru că majoritatea aveau fântâna lor în curte, însă baba păgubită, nu) s-a dus la biserica din sat şi l-a plătit pe popă ca să mă blesteme să nu am noroc în viaţă. Nu ştiu ce a făcut mama, însă de atunci, până l-am regăsit pe Dumnezeu şi m-am  maturizat spiritual, de câte ori sufeream sau dădeam de necaz, mă gândeam la blestemul babei. Sigur că, acum nu mai cred că preotul satului ar fi putut asculta dorinţa babei şi să greşească atât de copilăreşte în faţa Domnului. Cert este că asemenea întâmplări poate răni sufletul unui copil, iar cicatricea de la rană să se păstreze vreme îndelungată.

 

 

 

Ben Todică

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus