CEZAR HAIURA CA UN CORĂBIER DISCRET PE POTECILE SUFLETULUI

CEZAR HAIURA CA UN CORĂBIER DISCRET PE POTECILE SUFLETULUI

RECENZIE DE GEORGICĂ MANOLE

Cezar Haiura este un poet tânăr. L-am ascultat citindu-şi poeziile, i-am citit prima carte şi am şi scris despre ea. Cartea aceasta, „Iubire şi zbor” (Editura „Agnos”, Sibiu, 2018), trece dincolo de preocuparea vizibilă în primul volum, aceea de a descifra partea ascunsă a elementelor realităţii, bănuite fiind de o posibilă conspirativitate. În „Iubire şi zbor” aplică un principiu biblic cunoscut, acela al interpretării figurale prin aşezarea pe verticală a fiecărei întâmplări în plan divin Mai întâi face o călătorie interioară cu scopul de a pune în rezonanţă incongruenţele eului şi a-şi crea o armonie cu înconjurul: „O călătorie prin eu / începe cu pirueta / întrebărilor / timid agăţate / de rămăşiţele zilei // un labirint de catifea / în care-ţi pare / că visele au evadat / din cutia Pandorei // hai-hui străbat / neuroni scârţâind / magistralele eului / plonjând cuminţi / în speranţă // amuzant şi frustrant / nu poţi traversa / cu cheia franceză / de cealaltă parte / a oglinzii.”(„Portret”). Apoi trece la treabă. Poetul şi cuvântul, ca nişte corăbieri discreţi, pun polifonice întrebări, traversând fluidele sufletului. Îşi aleg două concepte cu valoare metaforică mare: zborul şi iubirea. Ambele se mişcă pe  coordonate carteziene, traiectoria  lor având ca origine sufletul. Zborul, ca verticalitate, ca un drum iniţiatic având ca limită divinitatea exprimată prin Dumnezeu şi cei din anturajul lui, şi iubirea, ca orizontalitate, având ca limită o divinitate percepută de poet, cum ar fi iubita sau mama:  „Sunt convins că odată / m-am şi născut eu / într-o secundă, oră / poate Univers // mama, săraca / (chiar aşa era, nu glumesc!) / mă alăpta fără pretenţii / de reciprocitate… / aşa înţeleg şi eu / iubirea // apoi am crescut / odată cu întrebările / şi iubirea a căpătat / forma concrete. // cineva mi-a spus / că iubire, de fapt / e o pasăre / ce-şi odihneşte aripile / în colivia / zborului. // nici azi nu ştiu / dacă iubirea / e odihnă „ sau zbor…” („Despre iubire şi zbor”)

Privind principiul biblic enunţat, care asigură ordinea  în plan vertical, se poate constata că se bazează pe o logică a imaginaţiei, mai ales la nivelul ideilor. Totul se rezumă la un turnir cu pasiunile şi cu mediul social, din această perspectivă fiind un maestru perfect al valorizării potenţei cunoscătorilor: lumile care ar trebui să înveţe unele de la altele, păsările care ştiu zborul să-i înveţe şi pe oameni, îngerii să-şi exercite rolul de a învăţa pe oameni zborul, chiar mai mult, să le păzească zborul celor apţi de un astfel de demers etc. Voi încerca, pe riscul meu,  o analogie: îl percep pe Cezar Haiura ca pe un fel de Don Quijote de la Mancha care îşi alege cuvântul drept scutier pe post de  Sancho Panza: „din colţul soarelui / rânjeşte demonul / satisfăcut: / „ai căzut!” //  porţile s-au închis / la poalele rugii / gurile-s mute / paşi inversaţi / te conduc / spre niciunde // agaţă-te de cuvânt / şi vei reînvăţa / să înoţi / să respiri / să visezi…” (”Cătinel”),  şi chiar o Dulcinea del Toboso iluzorie: „noi ştim / ideea poate fi goală  / şi norii pot fi altfel dinspre sud / dar oamenii înţepenesc substanţa / în tot ce văd, mai simt şi mai aud // tu poţi fi altfel / superdiferită / şi ochii mei te vor privi rebel / încărcător de pui de dinamită / nu ştiu să fiu mai bun / mai rău / la fel!! „ („La fel”). Poetul  nu-i promite  cuvântului vreun mare post de guvernator al vreunei insule,  ci un loc într-un poem, într-o carte. Iar  Cezar Haiura  se ţine de promisiune, cuvântul supunându-i-se docil, semn că îşi cunoaşte bine stăpânul ca având vână de poet.

Metafora iubirii, căreia doar poeţii şi artiştii îi pot descâlci meandrele, (psihologii n-au reuşit nimic, celelalte ştiinţe nici cât aceştia) şi despre care poetul crede  „că poate îmblânzi şi sufletul de piatră al unui călău”,  îndeplineşte funcţia de a exprima atitudinile disimulate ale eului poetului: „Cu capul în poala ta „ visez să moară timpul / petale de lună / străpung inima plopului / din visul iernatic / complice tandreţii // ochii blânzi ai nopţii / ne mângâie nehotărârile / prin limpezi întinderi / de cuarţ maltratat // m-am prăbuşit în prăpastia / iubirii tale / cu uşurarea muribundului „ la marginea / durerii.” („Oniric”).

Poezia  lui Cezar Haiura ni se dezvăluie şi prin versuri de natură aforistică: „matematica şoaptă a epidermei”; „pe semnul plus câteva cuie flămânde schimbă istoria sub scâncetul lemnului”; „pe cartea din care timpul a evadat răsare prima literă a plânsului tău”; „în fiecare cerc stăpân e punctul”; „iubire şi ură e doar o literă de forma inimii”;”învelim secundele în foi crocante de orgoliu”; „desculţ şi gol calci cu trufie cerul să nu te degere pe talpă Adevărul”; „tramvaiele apun în depou cu uşi căscate în neant”; „infinitul are nostalgia happy and-ului” etc.

  Deşi fără utopii forţate la nivelul poeziilor de idei, poetul strecoară  şi poeme în formă clasică din care transpar  puseuri de patriotism sănătos şi acceptabil, cum sunt „O sută” , „Cireşii”, „Dor de Bucovina „  şi încă vreo câteva. Cezar Haiura este poetul care umblă printre noi, prin noi şi prin sine „agăţat de cuvânt”.

carte Haiura

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus