AŞTEPTAREA CA PERSONAJ PRINCIPAL

AŞTEPTAREA CA PERSONAJ PRINCIPAL

RECENZIE de GEORGICĂ MANOLE

„Nu aşteptam pe nimeni” (Editura „Betta”, Bucureşti, 2018) este volumul prin care Steluţa Istrătescu rupe liniştea prin două povestiri de întindere. Finalizând lectura, m-am dus cu gândul la un sfat dat de Berdiaev: „Adevărul reieşit din romane nu trebuie să-l gândim în termenii vieţii cotidiene, ci ca o iluminare, ca o transfigurare care prin efort transformă realitatea, devenind o esenţă spirituală”. Ceea ce şi fac.Prima povestire, care dă şi titlul cărţii, este pusă sub umbrela protectoare a teoriei aşteptării. Aurora Liiceanu, tratând aşteptarea într-un mod particular de a vedea lucrurile, insistând pe psihologic, face o afirmaţie care se potriveşte perfecte primei povestiri: „aşteptarea este o alegere voluntară a unei persoane”. Sonia, un personaj din cele multe, îşi pune aşteptările sub influenţa propriilor subiectivităţi. Acţiunea se desfăşoară pe descrierea mai mult decât amănunţită a modului de gestionare a timpului inter-sosire a fostei colege de facultate, Melania (Mela): „O aşteptam. O aşteptam cu aceeaşi nerăbdare şi emoţie aşa cum, la apusul soarelui, aşteptam întâlnirile din adolescenţă, când încă nu aflasem ce e iubirea, dar simţeam cum inima mi se frângea torturată de un sentiment nemaiîncercat înainte şi mult preaplină de nerăbdare îmi zvâcnea gata să-mi sară din piept. Sau întâlnirea cu un amant secret. Aşteptam să treacă lunile, săptămânile, zilele şi să stabilim o nouă întâlnire”.

Aşteptarea e un bun prilej de a lua poziţia celebrului gânditor (de la Hamangia) şi a-ţi derula amintirile, dacă te duci în trecut, sau de a-ţi ajusta unele proiecte, dacă te duci în viitor. În povestea Steluţei Istrătescu nu există prezent decât în momentele intrării în dialog cu cineva (cu o chelneriţă, cu o tânără care simte o acută nevoie de comunicare, cu un străin care-ţi întinde un pahar cu apă la nevoie etc.). În acelaşi timp aşteptarea, fiindcă ea este personajul principal al povestirii, nu poate fi element de plictiseală deoarece timpul Steluţei Istrătescu nu mai este unul care să curgă laminar. Timpul curgea lent în anii studenţiei autoarei, spre exemplu. Azi curgerea timpului este turbulentă. Steluţa Istrătescu stă şi supune analizei această fiinţă numită aşteptare. Între timp îşi aminteşte întâmplări, chipuri sau chiar dialoguri care au avut loc. Şi atunci nu supui analizei obiectul care generează aşteptarea, ci chiar aşteptarea se supune unor puncte de vedere personale. Spun că personajul principal e aşteptarea fiindcă în filozofia Steluţei Istrătescu nume precum Marius, Mona, Maia, Ştefan, Liviu etc. sunt forme, ele având doar exterioritate dată de aspectele fizice, anecdotice şi , mai ales, perisabile. Am putea spune că nu Steluţa Istrătescu scrie aşteptarea ci invers, aşteptarea o scrie pe autoare.

Cealaltă poveste, Papucii roz de mătase”, porneşte de la un mormânt devastat care are pe cruce însemnele „Maria-mamă” şi „Mărioara-fiică”. Şi de aici, sub tulburarea produsă de situaţia găsită, începe povestea mamei Maria, dar şi saga fiicei Mărioara, în plină atmosferă a anilor 40 şi după, când efectele comunismului începeau să-şi spună cuvântul. Ca o preumblare printr-un spaţiu al oglindirii sunt redate: viaţa străzii, obiceiurile şi tabieturile vremii, politeţea oamenilor, actul naţionalizării, înfiinţarea cooperativelor comuniste, punerea tot mai insistentă a etichetei de „origine nesănătoasă”, neprimirea la şcoli a copiilor cu o astfel de etichetă, viaţa de cazarmă, atmosfera dintr-o fabrică, anii de facultate, situaţiile din spitale, efectele aberantelor hotărâri comuniste şi, mai ales, situaţia copiilor cu probleme speciale. Şi toate au în poveste un „miros” al lor care impune stilul. Mai mult, când vorbesc de stil nu caut numai anumite tehnicisme sau chestiuni de sintaxă, acustică, punctuaţie, adjective, comparaţii, ci şi influenţa textului asupra mea ca cititor, emoţia pe care mi-o produce. Ori Steluţa Istrătescu are ştiinţa de a induce emoţii.

Din ambele povestiri se simte că autoarea a prins perioada postbelică, apăsată (vezi Corin Braga) de efectul de forcludere, de iluzie şi de refulare.

Ambele poveşti nu sunt născociri, sunt realităţi crude, ele au existat şi e bine că ni le-a dat şi nouă. Le-aş încadra într-un studiu de caz care vizează psihologia finitudinii umane: moartea. De fapt, dacă cititorul observă, moartea e cea care leagă cele două poveşti, scoţându-le din starea de poem şi ducând textul spre starea de roman. Se pliază perfect un citat pe care l-am reţinut cândva din scriitorul german Daniel Kehlmann, autorul romanului „Măsurarea lumii”: „Doamnelor şi domnilor, ce este moartea? În principiu ea nu înseamnă nici stingerea vieţii sau momentele trecerii dincolo, ci renunţarea lentă dinainte, acea amorţire care durează ani şi ani de zile, timpul în care un om încă este şi totodată nu mai este aici, în care el încă mai poate pretinde că există, deşi măreţia sa a pălit demult. Atât de atent a plănuit natura stingerea noastră, doamnelor şi domnilor!”

Cineva spunea că în realitate murim câte puţin în fiecare zi şi ar trebui să ne obişnuim cu asta. Steluţa Istrătescu adaugă acestei observaţii faptul că zilnic aşteptăm ceva şi trebuie să învăţăm să îmblânzim fiinţa numită aşteptare.

Pitesti 1

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus