AL. D. FUNDUIANU SAU REÎNCARNAREA   LUI  MARŢIAL

AL. D. FUNDUIANU SAU REÎNCARNAREA LUI MARŢIAL

CRONICA LITERARĂ DE GEORGICĂ MANOLE

 

Voi scrie mereu despre Al. D. Funduianu şi aceasta nu pentru că a fost colegul meu de facultate, de an, de grupă şi de seminarii. Pe la laboratoare nu ştiu de ce nu prea ne întâlneam! Amândoi făceam epigrame colegelor de grupă, unele se amuzau, altele nu, se dădeau mironosiţe şi cu tagma aceasta, a mironosiţelor, nu e de glumit. De altceva aveau ele nevoie, dar noi, de la matematică, făceam epigrame fiindcă aveam sânge în creier şi nu eram ca cei de la filologie care aveau sânge şi-n alte instalaţii. Labirintul încâlcit al demonstraţiilor teoremelor pentru care, deseori, nu-ţi ajungeau nici cinci table şi nici timpul, îţi anulau salturile peste hotarele creativităţii şi…vieţii. Voi scrie despre Al. D. F. pentru că este un foarte bun matematician, un poet original, un eseist al esenţelor şi un fin ironist. Nu ştiu dacă ştiaţi, dar Al. D. Funduianu s-a născut în aceeaşi zi (1 martie) cu Marcus Valerius Martialis (Marţial), declarat drept creatorul epigramei.  Plinius cel Tânăr spunea despre Marţial: „…un om spiritual, muşcător, fin, care punea în scrisul lui multă sare, multă fiere şi destulă candoare”. Accentuez, „destulă candoare”, aspect care nu e de neglijat nici la Al. D. Funduianu. Finalul epigramelor sale, deşi muşcă destul de puternic din preopinent, pare a fi urmat de un fel de scuze nespuse dar subînţelese.

Un epigramist de marcă, un conjudeţean de-al meu, vrâncean adică, Cincinat Pavelescu, spunea despre Marţial că „…domneşte la el foarte deseori un stil natural, o eleganţă şi o armonie demne de secolul lui Augustus”. Cititori ai „Mărţişoarelor” domnului Al. D. Funduianu, nu credeţi că i se potriveşte, perfect, şi lui acest citat? Cu specificaţia că sunt demne de epoca Iohannis – Grindeanu – Dragnea – Tăriceanu. Continuă Cincinat Pavelescu: „Epigrama lui Marţial e mai amară, mai aspră, mai muşcătoare când biciuieşte moravurile şi viciile”. Ceea ce se întâmplă şi la Al. D. Funduianu, pe care îl consider o reîncarnare a lui Marţial.

Adesea admir o caricatură realizată de Florin Grosu în care Al. D. Funduianu este plasat printre multe elemente de geometrie. Mă trezesc spunând: “Privind desenu-n dese rânduri / Îmi ies din minte multe gânduri:/ Al. D. F. nu-i plin de nuri, / Dar se “rupe” în…figuri”. În „figuri… de stil” se „rupe” şi în poezie pentru că, înainte de a fi epigramist, Al. D. Funduianu este şi un poet adevărat al clipelor dominate de candoare. Însă, în plin globalism, candoarea se retrage undeva în munţi, lăsând loc „cool”-ismului care poate fi combătut cu „aberaţii” şi epigrame. Iarăşi mă trezesc spunând: „Poetul ce-şi dorea succesul / (Şi nu e loc aici de drame), / Până la urmă-avu accesul / Să „abereze”-n…epigrame”. Poanta, pusă în final, la mai toţi epigramiştii urmează după puncte de suspensie sau după anumite pauze (tăceri!) ascunse. Al. D. Funduianu foloseşte în exces semnul mirării, vrând să ne atenţioneze că ascunde, după veşnicul şi inimitabilul său zâmbet, o ironie fină venită dinspre un râs hohotit interior, un râs cenzurat de gândire.

Deşi e greu de definit epigrama, Cincinat Pavelescu spunea, în faţa membrilor Societăţii Scriitorilor Români (care nu se considerau, pe atunci, „înjosiţi” când invitau şi epigramiştii să „vorbească”), următoarele: „Epigrama e ca un copil. Se face mult mai lesne decât se poate explica în detaliu cum s-a făcut”. Al D. Funduianu nu dă o definiţie a epigramei, însă ne face cunoscută o (PRE)JUDECATĂ: „Epigrama, Doamne Sfinte, / Ca oricare scriitură / E făcută din cuvinte / Dar…nu e literatură(!). Că nu e literatură, au fost şi sunt mulţi cei care cred astfel. Cincinat Pavelescu, de renumele căruia m-am „lipit” cândva cu o epigramă („Ţi-o spun amice, că insişti: / Doi, foarte mari epigramişti, / Din Vrancea-n lume au plecat – / Eu şi…Pavelescu Cincinat”), povesteşte ce-i spunea George Coşbuc privind preocuparea sa de a scrie epigrame: „Acest gen este eflorescenţa bolnavă a literaturilor care apun, şi noi n-am trăit destul ca să murim”. Autorul „Mărţişoarelor” ( catrene şi epigrame, Editura „Quadrat”, Botoşani, 2017), cu siguranţă, crede altceva. Posesorul unei ironii speciale, dovedit om al proximităţii, duşman al diluării prin cuvânt şi om al esenţelor, Al. D. Funduianu duce epigrama botoşăneană către vibraţiile fine ale poeziei. Reţinem două epigrame adresate castei în care a intrat cu succes, aceea a umoriştilor: „Pretinse firi misterioase / Ce trebuie (aici e culmea) / Să spună lucruri serioase /… De care să şi râdă lumea” sau „Ciudată castă! La necaz / Sunt iuţi şi aprigi în condei – / Iar dacă n-au de cine face haz, / Se întâlnesc şi… râd de ei!”. Închei printr-un catren pe care i-l adresez: Lui Al. D. Funduianu care, într-o epigramă, se declară „rupt de realitate”: „Amicul Al. D. F., băiat de calitate, / Rupt, se declară, de realitate, / Eu şi cu alţii , alcătuim mari trupe, / Pe care, de ani buni, realitatea-i … rupe.”

alfund

 

Lasă un răspuns / comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicatăCâmpurile marcate sunt obligatorii *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Navighează sus